Descriptivism

Marius Chivu a dezamăgit în critica literară, făcând afirmații hazardate. Neuitată rămâne explozia de entuziasm pe care i-a provocat-o o carte de literatură ieftină, Circul din fața casei, a unui ginecolog român stabilit la New York, Adrian Sângeorzan:

„Am deschis romanul circumspect și plictisit și l-am închis câteva ore mai târziu, convins că am citit unul dintre cele mai frumoase romane despre copilărie din toată literatura noastră […]. Astfel mi-am înfrânt o mare prejudecată, aceea că scriitorii români nu pot scrie cu farmec, umor și stil”…

Cu alte cuvinte, cartea lui Adrian Sângeorzan a reabilitat, în ochii criticului, literatura română!

În ceea ce mă privește, citind cartea de povestiri a lui Marius Chivu, Sfârșit de sezon, am trăit exact experiența inversă. Am deschis volumul plin de speranțe, știind că autorul este un om cultivat (a absolvit nu numai Facultatea de Litere, ci și o școală de coregrafie) și l-am închis câteva zile mai târziu (nu m-am putut mobiliza să-l citesc în câteva ore), convins că am citit una dintre cele mai plicticoase culegeri de proză scurtă. Astfel mi-am înfrânt o mare prejudecată, aceea că scriitorii cu o serioasă pregătire intelectuală și artistică nu pot scrie decât cu farmec, umor și stil.

Procedeul predilect la care recurge Marius Chivu ca prozator este descrierea. De altfel, și ca poet el își valorificase aptitudinea de a descrie (obiecte, oameni, situații). Îmi amintesc câteva versuri din Vântureasa de plastic, în care tabloul degradării mamei din cauza unei boli incurabile are dramatism:

„mâna de cauciuc/ umărul ieșind ca un nod/ brațul subțiat, cravată de carne șifonată/ atârnând într-o parte// degete chircite/ încheietura strânsă peste noapte/ în chingi/ gura strâmbă/ pleoape ermetice/…/ închisă în globul etanș al muțeniei” etc.

Tocmai aceasta este problema. Când descrierea are o funcție artistică și nu reprezintă un scop în sine, când transmite (sau provoacă) o emoție, folosirea ei se justifică. De cele mai multe ori, însă, autorul, suferind parcă de o inerție afectivă, îndeplinește mecanic-sârguincios actul descrierii, fără să ajungă la un rezultat semnificativ. Aglomerarea de detalii nu precipită în literatură.

Așa se întâmplă, de exemplu, în povestirea Cel mai departe, în care tot ceea ce face un bărbat înainte de a se duce la consultație medicală este descris cu o conștiinciozitate inexpresivă. Nu este prima dată în literatură când un scriitor reconstituie agenda unui personaj. Joyce în Ulise, Soljenițîn în O zi din viața lui Ivan Denisovici refac și ei, pe ore, programul câte unui bărbat adus în centrul atenției, primul în registru eroi-comic, al doilea în regimul stilistic al tragismului sobru. Dar la ei fiecare detaliu contează. La Marius Chivu relatarea minuțioasă se poate opri oricând sau, dimpotrivă, se poate lungi la nesfârșit, fără consecințe în plan literar:

„Proptit cu o mână de stativul prosoapelor, ridică mai întâi piciorul stâng și, prudent, intră în cadă, potrivi apa la robinet și se așeză greoi pe margine. Își cântări testiculul drept, apoi le măsură pe amândouă cu palma. Apucă recipientul cu spumă de ras și își săpuni din vârful degetelor toată zona. Se întinse să ia aparatul de bărbierit de pe policioara de sub oglindă, dar renunță și căută în borseta de pe marginea căzii, de unde scoase un alt aparat de ras, mai mic și de culoare roz, pe care îl cântări în palmă înainte de a-l trece prin jetul de apă de la robinet.”

… Și tot așa, pe parcursul mai multor pagini.

Ce semnificație artistică are faptul că personajul își cântărește în palmă testiculul drept și că apoi cântărește, tot în palmă, un mic aparat de ras de culoare roz?

Autorul crede că salvează lunga și istovitoarea povestire prin finalul ei. Ignorând toate preparativele făcute de personaj înaintea consultației medicale, medicul îl tratează expeditiv:

„−Așa, zi repede!”

Acesta e un final de banc, nu de povestire.

Din toate textele cuprinse în volum s-ar putea tăia fragmente fără ca întregul să aibă de suferit. Din La vulturul de mare cu peștele în gheare s-ar putea elimina secvența cu femeia din restaurant căreia un bărbat cu mustață îi cere un foc, în timp ce ea vorbește la telefon, din Întoarcerea – lista cu mâncărurile pregătite de bunica și descrierea amănunțită a unei fotografii vechi, din În fața conchistadorilor – bancul lălăit spus de un personaj, Harry etc.

După tăieri atente și judicioase, din cele 248 de pagini ale cărții ar rămâne maximum 100.

Marius Chivu, Sfârșit de sezon, povestiri, Iași, Ed. Polirom, col. „Fiction Ltd”, 2014 (coperta: Radu Răileanu, foto copertă: Cosmin Bumbuț). 248 pag.

(text apărut în România literară nr. 40-41/ 2015)