Cum iubește o femeie

Volumul cu un titlu insolit Aștept primăvara și vine — Dragoș este al treilea al tinerei poete Gabriela Feceoru, după blister (2017) și vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (2019); iar la aproape 30 de ani, autoarea ni se înfățișează ca o scriitoare formată, care își trage substanța cărții noi din experiențe existențiale traversate „la vedere” și explorate, de asemenea, live, parcă deodată cu cititorul. La un moment dat, într-unul dintre poeme, autoarea-personaj care nu renunță nici la ipostaza auctorială, nici la cea de protagonistă, subliniindu-le pe ambele, îi scrie celui de care este îndrăgostită, actorul, omniprezentul (în discursul ei) Dragoș, următoarele:

tu rămâi cu mine

chiar dacă sunt atât de autenticistă încât
îmi public propria viață
și public și despre foștii cât de nașpa au
putut să fie doamne ferește
și tu ești atât de misterios încât nu numai
că nu publici dar nu zici ce ești cine ești ce
ai ce e în inima ta

tu rămâi cu mine

Autenticismul, real, și care nu se confundă cu autenticitatea experiențelor, ci se leagă de modul în care ele sunt intensificate și aprofundate poetic, presupune aici o iubire totală, dar cu referent și chiar cu obiect ambiguu. Dragoș este un personaj „misterios” nu numai în versurile de mai sus, ci în întreaga carte, în care el nu se manifestă, nu apare, nu vorbește, nu se declară. Bărbatul mai tânăr strălucește prin absență ca personaj autonom, iar vocea lui nu se aude distinct de a celei care îi scrie mereu, iar și iar, la o temperatură înaltă a pasiunii. Ca să dau un exemplu din istoria literară, o întreagă teorie a fost construită pe scenariul reținerii lui Eminescu de a răspunde scrisorilor Veronicăi Micle (ea ar fi fost „aprinsă”, el mai puțin), până s-a descoperit lotul de epistole inedite, din care reieșea exact contrariul. Nu doar că Eminescu era la fel de iubitor ca Veronica Micle, dar îi și scria des și pe larg. În cazul de față, întreg scenariul și conceptul volumului se bazează anume pe lipsa de feedback și pe tăcerea compactă a bărbatului iubit. În felul acesta, modul de reprezentare a relației nu mai suportă corecții de obiectivitate și realism.
Spre deosebire de personajele unui roman obiectiv, cu o instanță narativă aflată la egală distanță de ele, cele din Aștept primăvara și vine — Dragoș nu sunt coplanare, iar istoria relației lor nu intră într-un contur realist și verosimil. În poemele din carte, totul poate fi o fantasmă, o psihoză, o proiecție obsesională, după cum totul poate fi real, consumat sau în curs de a se întâmpla. Incertitudinea în a alege una sau alta dintre variante este ea însăși de un remarcabil efect literar. Deși o autoare încă tânără, Gabriela Feceoru are subtilitate și dexteritate în a lăsa cât mai multe valențe unui element poetic și de a exploata acest principiu de incertitudine. Cu cât eul poeziei, unul feminin, îi scrie mai des bărbatului și cu cât se referă mai mult la actorul „atât de misterios”, cu atât profilul acestuia va fi mai evanescent. Versurile se proiectează, uneori memorabil, din energia locutorie și intensitatea cu care iubește o femeie, independent de prezența și chiar de materialitatea corporală a bărbatului. Eram obișnuiți cu un asemenea tipar poetic realizat din perspectiva bărbatului, în lirica noastră de dragoste devenită tradiție și manieră încă de la Văcărești. Gabriela Feceoru ne oferă the other side, dă o voce experienței feminine și construiește pentru ea o perspectivă anume.
Cei care vor citi poemele din această carte vor vedea și vor înțelege cum iubește o femeie și, nu mai puțin important decât atât, cum se densifică literar sentimentul, perspectiva și viziunea. Lucrând cu mare atenție majoritatea textelor, Gabriela Feceoru „blindează” poetic vulnerabilitatea, angoasa, depresia personajului poetic, construind astfel un protagonist feminin din linii frânte ale pasiunii și ale dezolării, ale aspirației erotice și ale lucidității în judecarea propriei situații. Acest personaj feminin, așa cum îl compune și îl des-compune poetic autoarea, e unul absolut minunat, tocmai prin complexitatea și profunzimea femeii care iubește. Poezia e obligată să se adapteze la felul ei de a gândi și a simți; și prin urmare schimbă registrele lirice și expresive. În locul unui discurs bogat pe o aceeași linie stilistică, așa cum întâlnim de multe ori în poezia erotică scrisă de un autor, avem aici o profuziune de tonuri și mai multe registre, încercând să capteze și să exprime liric nuanțele sufletului feminin. Uneori, poezia ia o formă repetitivă, a recurenței obsesionale, de un efect aproape incantatoriu, ca într-un descântec ce dă în bocet:

spune-mi iubire
de ce nu vorbești cu mine
de ce nu vorbești cu mine
de ce nu vorbești cu mine

când sunt aici stau și te chem
când nu fac niciun pas mă tem
că-ți scriu poezii triste
și nu știu să ți le zic și-n față

și nu te îndoi de mine
fascicul de lumină
răsari răsari
scurge teama mea din pahar

iubire iubire iubire
de ce nu vorbești cu mine
de ce nu vorbești cu mine
de ce nu vorbești cu mine

Alteori, poezia devine tranzitivă și „epică”, narând episoade și secvențe parcurse împreună (în realitate sau în reprezentarea fantasmatică — aspectul e secundar), într-un mod mai realist și descriptiv, cel puțin până la momentul în care poemul reintră din nou în „imperiul” imaginației protagonistei. Detaliile sunt făcute să complice desenul, nu să-l contureze, Gabriela Feceoru utilizându-le cu artă pentru a converti realismul și a-l face să gliseze dinspre precizie, exactitate, factual înspre incertitudine, interiorizare, fantasmă:

și-acum o să-ți zic ce-am făcut după ce am plecat
de la tine

ora 3
ora la care am îngenuncheat
în camera mea
ora 3

ai adus
aproape
șemineul electric
m-ai sărutat
sărutul din gură a lăsat

fumul roșu să mă pătrundă
și-n creier a făcut să simt ceva
m-a aprins
ți-am zis punându-mi mâna la ochi că ești
ca un șarpe strălucitor de care mă tem

Tehnica repetiției cu efect incantatoriu se păstrează, extrăgând ora 3 din orarul banal și imprimându-i o valență magică. Versurile inițial „realiste” devin halucinogene, la propriu și la figurat. Nu numai că iubirea și aspirația erotică sunt ca un drog în acest poem, dar chiar scriitura este modificată astfel încât să capteze transformarea.
În fine, un al treilea registru liric constituit prin activarea unei conștiințe poetice evoluate (când și unde a învățat Gabriela Feceoru să scrie atât de bine poezie, gândind-o?) este folosit în textele în care scriitoarea își marchează experiența auctorială. Aparte de pasiunea devoratoare și de traversarea ei într-un regim, cum spuneam, halucinatoriu, se proiectează experiența fundamentală a scrisului. Autoarea nu se livrează complet personajului feminin pe care îl centralizează poetic. Ea își face simțită prezența nu doar ca un fel de „scrib” oficial al protagonistei, ci ca un supraeu care dă sfaturi utile. Poeta știe că totul se transformă în literatură — și într-un rând, după ce a lăsat personajul feminin să se exprime în felul său pasional și impredictibil, îi „strecoară” la sfârșit un vers pentru actorul mereu absent:

dansez cu lumina
unui beculeț din șirul de beculețe din
firul de instalație întins pe pat

promit că data viitoare îmi iau sacoul de pe mine
și-l pun deasupra capetelor noastre ne ascund
și-ți spun. să-ți dau aceste lacrimi
le țin din octombrie companie

sau dintotdeauna. să fiu eu de nu smulg instalația
de pe pat și… îmi luminez fața în oglindă. roșie
verde. acum e maro. mă machiez. îți
aduc viața din mine

iubește mâinile astea care scriu despre tine

Am spus deja „în fine”, dar mai este un registru, în care experiența sau reprezentarea erotică a personajului feminin intră în proiectul unei autoare conștiente că face, cu ele, poezie. Dar nici în acest registru și la acest nivel auctorial nu scăpăm de „fucking Dragoș”, fiindcă poeta care se gândește la ce revistă literară să trimită versurile tot la actor e cu gândul și cu adresarea… Versurile de acum sunt simpatice, fiindcă peste comedia vieții noastre literare se suprapune dorința imperioasă a autoarei-personaj de a-și face cunoscută urbi et orbi dragostea ei:

mă gândesc să trimit unei reviste. dar unde că au toate așa un delay
că mai
repede o facem altfel decât prin reviste. până trimit. până răspunde
cineva la mail
până publică cinci poeme. tăiem și porcul. maică-mea face și tobă.
împodobim și bradul
bem și șampania de an nou. și la anul ălălalt când mă publică ăștia
citești tu poeziile
carmen îți explică mai simplu că îmi place de tine. până atunci s-ar
putea să te fi și însurat să ai și un copil.

aș putea pune isbn și pe prosoapele de bucătărie.

Realitatea culturală și lumea în general se mișcă prea încet pentru pasiunea femeii și pentru dorința ei de a și-o declara public, tipărind-o, scoțând-o în n exemplare, dintre care unul să ajungă la actorul iubit nevrotic, psihotic, patologic; „tu nu citești”, scrie ea dezolată, revistele au „un delay”, astfel că — nu se lasă ea — ar putea pune „isbn și pe prosoapele de bucătărie”. Cu dragostea nu-i de glumit, nici aici, nici în oricare altă pagină a cărții.
Cu două-trei excepții, de texte devenite aproape ininteligibile, și cu alte câteva în italiană a căror artă nu o pot evalua, volumul Gabrielei Feceoru este o reușită poetică admirabilă, autoarea dovedind deopotrivă curaj existențial și literar; și făcând din cele două atitudini o sinteză care impresionează.

–-
Gabriela Feceoru, Aștept primăvara și vine — Dragoș, poeme, Casa de pariuri literare, București, 2022, 74 p.