Cristina Maxima

Nu este deloc ușor de scris despre volumul La taifas, după cum nu va fi ușor de citit o asemenea istorie autobiografică și non-ficțională, având o dublă semnătură: cea a persoanelor reale implicate în carte. E vorba despre Cristina și Stelian Țurlea, soți cu diferență de vârstă între ei, cărora destinul le-a oferit o iubire adultă, neverosimil de frumoasă, și apoi drama și tragedia femeii încă tinere, care în februarie 2012 a aflat că are cancer. Literatura a explorat dintotdeauna asemenea drame, obișnuindu-ne, în cazul marilor reușite, cu o analiză infinitezimală a universului lăuntric, cu ceea ce simte, îndură, traversează un personaj (feminin sau masculin) confruntat cu o boală necruțătoare. De la Tolstoi și Cehov la M. Blecher sau Gabriela Adameșteanu, personajul literar chinuit și tot mai mult surpat de boală a ilustrat o paradigmă a suferinței în miezul unei lumi familiale și sociale ce părea, până la primele simptome, a avea sens. Dar în cazul cărții de față, ca și în acela al volumului Portretul lui M de Matei Călinescu, personajele nu sunt literare, ci reale. Sunt oameni în carne și oase, nu proiecții ficționale ale imaginației unui autor. Matthew, fiul autist și epileptic al lui Matei Călinescu, și Cristina, soția bolnavă de cancer a lui Stelian Țurlea, au fost oameni ale căror suferințe nu țin de materia literară a unor romane și ale căror povești de viață chiar asta au fost: povești de viață, iar nu situații epice și profiluri tipologice create de niște scriitori.

Dacă în proză personajele confruntate cu asemenea drame devin memorabile prin forța autorului de a le contura și a le analiza interior, în La taifas personajul feminin este extraordinar pentru că așa era și în realitate. Forța morală a femeii care află că are cancer la 45 de ani și care va muri la aproape nouă ani de la operație, forța aceasta nu este un atribut al capacității unui scriitor de a crea o femeie puternică (un personaj în galeria altor personaje), ci este – întreagă – a Cristinei Țurlea. Am insistat asupra acestei diferențe structurale între un personaj real și unul ficțional tocmai pentru că, în situațiile-limită, diferența devine uriașă. Ceea ce ar fi putut „suna” neverosimil într-un roman (există oare asemenea cupluri, există asemenea femei și astfel de bărbați precum Cristina și Stelian Țurlea?) se regăsește, iată, în viața propriu-zisă, în povestea neficționalizată și nefardată a acestui cuplu.

Volumul are două părți, prima conținând însemnările Cristinei Țurlea, din 21 aprilie 2012 și până pe 5 februarie 2021, iar a doua, un dialog nedatat, care dă și titlul cărții, între soți. Însemnările Cristinei sunt, bineînțeles, la persoana I și îi aparțin, în timp ce dialogul a fost scris de Stelian Țurlea cu fragmente din conversațiile private ale soților sau pornind de la acestea. E și o altă diferență între partea întâi și a doua. Prima, cu însemnările Cristinei, se adresează unui public, fiindcă femeia care află că are cancer deschide un blog unde va împărtăși altora prin ce trece. Printre diferitele terapii pe care le-a încercat Cristina în acești nouă ani de suferință a fost, de la bun început, și terapia prin comunicare. Partea a doua, în schimb, intră adânc în intimitatea cuplului, cu acele instrumente de foraj specifice literaturii. Personajele sunt reale, însă „taifasul” dintre ele are doza de risc și de sinceritate absolută din romanele dostoievskiene, fiindcă Stelian Țurlea va fi înțeles că numai așa, cum spune într-un moto, cuvintele lui mai au „vreo putere să învie trecutul”. Iată de ce, în pofida unor fragmente mai dure, însemnările Cristinei din partea I nu au în întregul lor impactul devastator al „taifasului” din partea a doua a cărții. La acesta din urmă s-a adăugat puterea de intensificare și aprofundare a literaturii. Un om vorbind despre boala lui nu face literatură și poate nici nu vrea să facă. Un prozator scriind despre boala soției lui și despre sfârșitul drumului lor împreună face să se întâlnească viața cu literatura și să o reînvie pe extraordinara Cristina, ca personaj.

Însemnările acoperă 80 de pagini, dublu față de cât are „taifasul”, și ele au un caracter „tehnic” prin aceea că autoarea lor își descrie simptomele, operația, efectele, ședințele de terapie, nu numai pentru sine însăși, ci și – prin intermediul blogului – pentru a le fi de folos altora în situații similare. La fel a procedat Cristina Țurlea și cu cărțile, multe, citite cu „frenezie”, despre cancer și tot ce înseamnă această boală. Citindu-le, le-a prezentat altora, ca un cunoscător din interior al infernului prin care alții urmau să treacă. Pe 12 iulie 2012, la „a 6-a chimio”, pagina scrisă este greu suportabilă de lector, dar descrierea stărilor pare a avea un coeficient „poetic”: „O forță mă lua și mă cobora într-un adânc negru și strâmt. Durerea. Cobor că așa mi-e drumul, să străbat pădurea. Mă-mpinge, mă strânge să intru într-un puț fără sfârșit.” (p. 36). În septembrie 2020, când nu mai poate posta pe blog și scrie chiar de pe patul de spital, Cristina Țurlea o face cu un „realism” absolut înfricoșător. Ce trebuie să îndure un bolnav de cancer în fază terminală este monstruos. În cuvinte fără vreo „poeticitate”, fără metaforă și hiperbolă, „totul radiază de durere”: „Eu sunt singură aici, asta și vreau, n-aș suporta pe cineva. Aici am văzut cum se moare, sub ochii mei. Cât de chinuitor și de simplu totodată. Chiar nu am chef de așa ceva. Nu mai am dinți să mușc, nu mai am gheare să apuc, unghiile sunt moi și roase până la carne. Uneori fac echilibristică să mă ridic în fund în pat. Nu am voce să strig. Să țip. (…) Am avut iar o criză cumplită. Am luat ketonalul și acum mă pot mișca. Aș vrea să mă pot schimba, să-mi pun pijamaua și să-mi mai pun telefonul la încărcat. Sper să reușesc. Peste o oră vine perfuzia. O s-o rog pe asistentă să-mi dea telefonul. Îmi ies ochii din cap de durere. Când făceam echilibristică în pat să mă ridic în fund era rai, nici nu-mi dădeam seama. Nu știu, mă doare tot sternul, mă dor oasele cutiei toracice, totul radiază de durere. Nu știu să spun să-ți dai seama, că nu mă poate lămuri nimeni.” (pp. 86-87). Între aceste fragmente, scrise de Cristina Țurlea la opt ani distanță, este parcursă experiența teribilă a suferințelor îndurate de femeia extraordinară, o veritabilă „amazoană”, cum o numește soțul, cu umor negru, fiindcă i-a fost extirpat un sân. Cărțile citite, tablourile pe care le pictează, experiențele spirituale pe care le face comunicând cu natura, comunicarea cu ceilalți, o excursie la Oradea, alta în Malta: toate sunt ca piesele componente ale unei armuri pe care brava femeie și-o pune pe ea știind că dușmanul e înăuntru, nu în afară și că, până la urmă, armura nu va ajuta la nimic. Când omul este supus unor suferințe atroce, nici cărțile, nici tablourile, nici vacanțele, nici blogul, nici cunoscuții, nici prietenii nu-l pot ajuta. Femeia aceasta puternică, „amazoana” devastată progresiv de cancer, a rezistat nouă ani și a luptat, ca o eroină, până la sfârșit.

Singurul care nu a fugit de lângă ea, în această luptă, este cel mai leal, cum spune chiar Cristina, om din viața ei. Fiindcă mai există un personaj extraordinar în această poveste de viață și în cartea de față, iar al doilea personaj memorabil este el, bărbatul, soțul: Stelian Țurlea. În general, soții nu fac figură prea bună în literatură, din motive care îmi scapă – poate pentru că amantul impus de un triunghi adulterin îl umbrește pe soț, poate pentru că fidelitatea nu este „epică” și conjugalitatea, nici atât? Dar viața numără mai mulți soți extraordinari decât literatura, iar Stelian Țurlea este unul dintre ei. Felul în care i-a fost alături „amazoanei”, de la începutul bolii și până la moarte, modul în care a îngrijit-o, a ocrotit-o, a încercat să-i aline suferințele, să o fortifice, să o amuze, „nunțile” pe care le-a organizat cu prietenii în jurul unei eroine a suferinței, scriind pe oglindă cu litere de-o șchioapă „Cristina Maxima” și făcând cadouri celor de la această curte romantic-medievală, atâtea zile și nopți dedicate ei, începând cu diminețile când soțul pleacă la muncă sau la cumpărături și sfârșind cu ceasurile de „taifas” nocturn, toate aceste mii și mii și mii de ore ale drumului împreună cu Cristina fac din Stelian Țurlea nu numai un scriitor cu majusculă, în partea a doua a cărții, ci și un bărbat cum nici în romane nu prea găsești. Cele patruzeci de pagini de „taifas” din a doua parte a cărții sunt excepționale. Rareori am parcurs un „document” uman și literar de nivelul pe care îl atinge aici – cu ce preț! – Stelian Țurlea.

După ce încheiem lectura acestei cărți cu o eroină și un erou pe măsura ei, vom reveni la viața noastră așa cum o știm (și o trăim), formată din comodități, frici, lașități și obișnuințe.

–-

Cristina Țurlea – Stelian Țurlea, La taifas, Editura Integral, București, 2021, 152 p.