Corespondențe

O puțin obișnuită acțiune critică stă în spatele volumului, masiv și dens, Cărți pereche în literatura română și universală. Elisabeta Lăsconi, în intervalul 2001-2015, a urmărit cu tenacitate un proiect de punere în relație a unor opere literare românești cu cărți, străine, cărora acestea le pot fi „pereche”; iar rubricile ținute de autoare în „Adevărul literar și artistic” (seria veche) și în „Viața Românească” s-au subsumat proiectului, în ele apărînd texte critice care nu sînt nici cronici literare, nici studii de istorie literară.

Elisabeta Lăsconi le-a numit „eseuri comparatiste” și, în cuvîntul final al volumului care le cuprinde, folosește chiar termenul fantezii, pentru a marca diferența față de comparatismul ce presupune identificarea surselor și urmărirea filiațiilor. Această diferență constituie și punctul de pornire din proiect și din cartea care-l subîntinde: „Abia pornind de aici comparatismul devine fascinant, deoarece iese din tiparul binecunoscut al depistării de surse, înscrierea în același curent sau modă literară și devine o disciplină fluidă ce presupune fantezie și spirit aproape ludic, în loc de rigoare și aplicație.” (p. 10). Rigoarea nu lipsește din lectura critică a autoarei, iar aplicația, cu atît mai puțin. Ea le pune însă mai puțin în contextualizarea cărților „pereche” sau „paralele”, fiindcă investigarea fundalului literar din fiecare arie culturală ar fi îndepărtat-o de scopul propus. Relevante sînt, în acest proiect neobișnuit, tocmai corespondențele neexplicabile prin influență directă și textele a căror afinitate nu se datorează contextului și curentului comun.

Pornind deci de la textele în sine și rămînînd în spațiul lor semantic și simbolic, autoarea își ia libertatea de a-i compara pe Sadoveanu cu Buzzati și pe Negruzzi cu Borges, pe Creangă cu Apuleius și pe Slavici cu Saratchandra Chattopadhyay, distanțele de epocă și de orizont cultural devenind mai puțin importante decît corespondențele literare. Deși materia volumului e organizată în patru părți, într-o succesiune ce poate părea cronologică, paginile critice pot să „bată” oriunde și oricînd, cu cîte un „salt” diacronic, o nostalgie „inversă” și similitudini frapante.

Pentru a le pune în lumină pe acestea din urmă, Elisabeta Lăsconi procedează meticulos și superior-didactic. Fiecare eseu este o prezentare detaliată a conținuturilor operelor luate în discuție și o rezumare excelentă a unei intrigi care adesea e încărcată. Autoarea intră și în laboratorul de creație al scriitorului, și în materia confesiunilor sale literare (cînd acestea există), navetînd permanent nu numai între cărțile „pereche”, ci și între bibliografia și biografia fiecăruia dintre cei ce le-au scris. Astfel, corespondența literară e doar vîrful aisbergului: în paginile cărții se face și istorie literară, și istorie culturală, și istoriografie propriu-zisă, componentele politică, socială, morală, psihologică, religioasă, mentalitară fiind atinse atunci cînd demonstrația o cere. Inclusiv aspectele zodiacale sînt discutate, nu neapărat pentru că Elisabeta Lăsconi le consideră edificatoare, ci pentru că unii scriitori sînt obsedați de ele.

De pildă, între Goethe și Călinescu al nostru, cel superstițios, eseul comparatist face o paralelă aproape șocantă, care începe cu zodia și traversează cărți „pereche” din epoci complet diferite. Inițial, conexiunea „stranie” ne face să zîmbim neîncrezători: „J.W. Goethe se naște în 28 august 1749, în primele zile din zodia Fecioarei, al doilea semn zodiacal al lui Mercur, care se manifestă într-un registru pămîntesc, mai coborît. G. Călinescu se naște în 19 iunie 1899, spre sfîrșitul zodiei Gemenilor, primul semn zodiacal al lui Mercur, ce corespunde cu spectrul aerian al mesagerului zeilor” (p. 263). Prima treaptă a afinității ar fi așadar cea „cu Mercur”. Că Goethe era interesat de astrologie, se știe; dar iată în ce fel aplicat și scrupulos. În Poezie și adevăr, un întreg fragment citat de autoare descrie nașterea văzută, așa zicînd, de sus: „Am venit pe lume la Frankfurt pe Main în ziua de 28 august 1749, odată cu a douăsprezecea bătaie a clopotului de amiază. Constelația era fericită: Soarele la zenit stătea sub semnul Fecioarei, Jupiter și Venus îl priveau prietenos, Mercur fără împotrivire; Saturn și Marte erau nepăsători; numai Luna era tocmai plină, își exercita puterea reflexului ei cu atît mai mult, cu cît ora ei planetară sosise. Din această pricină se împotrivi nașterii mele, care nu s-a putut produce decît după ce această oră a trecut.”. E amintită apoi rubrica lui Călinescu din „Jurnalul literar”, semnată Nostradamus și intitulată Ocultism, care nu era doar „o concesie făcută gustului public”, ci și dovada „înclinației călinesciene spre magie, metode divinatorii, numerologie”. Înainte ca Afinitățile elective și Enigma Otiliei să fie puse în corespondență, a fost creat deja un scenariu al convergenței lor.

Îmi închipui cum a lucrat autoarea pe acest scenariu al întîlnirii. În aria largă a lecturilor sale, a fost surprinsă și, apoi, pasionată de un mic element comun: un același nume, la Goethe și Călinescu, Ottilia în Afinitățile elective, Otilia în romanul post-balzacian. Pornind de la elementul onomastic, ea a căutat și a găsit structuri, motive, elemente, aspecte, trăsături caracterologice, situații literare ce pot susține… afinitatea cărților „pereche”. Lectura critică este, prin urmare, una impresionist-simbolică. Pare suficient să găsești un termen comun pentru, ca în jurul lui, să reorganizezi simbolic un întreg corpus textual, pe direcția intenționalității artistice a autorului său. Aproape orice operă literară viabilă poate fi reconfigurată după o axă critică în care se cuprinde un element-cheie al operei. Criticul o poate „răsuci” creator, precum Călinescu însuși (care a putut să facă din Goga un autor de poezie pură), deoarece opera literară demnă de această titulatură este un sistem în care totul are legătură cu tot. E motivul pentru care o capodoperă generează interpretări foarte diferite, și multe la fel de valide. Din punctul de construcție interpretativă, scos din elementele-cheie ale operei, criticul va realiza o plasă capabilă să „strîngă” și să „țină” întreaga operă. Performanța Elisabetei Lăsconi este că face acest lucru prin însumarea eforturilor analitice și interpretative. „Plasa” ei ambiționează să cuprindă două opere a căror corespondență nu a (prea) fost discutată anterior.

Și fiindcă operele trebuie să semene, ele încep să semene. Otiliile lui Goethe și Călinescu cîntă la clavecin și la pian, Eduard și Pascalopol au o pasiune pentru flaut, de eroina lui Goethe bărbații se îndrăgostesc („în succesiune”) ca și de cea a lui Călinescu („în simultaneitate”), casa lui moș Costache din Enigma Otiliei poartă „aceleași semne ale sfîrșitului” ca natura și castelul din Afinitățile elective. Pusă pe descoperirea de similitudini, autoarea ajunge detectivistic la detalii: în timp ce Ottilia lui Goethe moare „după ce i s-a adus cufărașul și și-a așezat pe el picioarele”, Otilia lui Călinescu pleacă luîndu-și două geamantane. Interpretarea: „Fiecare dintre fete ținea în cufăr și geamantan lucruri dragi, micile ei comori, obiectul devine astfel un echivalent al feminității. E de prisos să explicităm și celălalt izomorfism: plecare-moarte.” (p. 270). Convergența dintre cele două opere e „lucrată” temeinic și analitic de Elisabeta Lăsconi, care utilizează toate detaliile capabile să o susțină. La final, corespondența ne apare ca una de adîncime, fiecare carte fiind, pentru Goethe și Călinescu, o explorare a propriului inconștient. Personajul feminin din Afinitățile elective și din Enigma Otiliei reprezintă „aspectul feminin al inconștientului personal”. Convergența va fi ridicată la putere: nu doar că operele respective sînt cărți „pereche”, dar și raportul autor/ carte este același la Goethe și la Călinescu.

La o asemenea performanță critică de apropiere și convergere, alte paralele făcute de autoare riscă să pară de-a dreptul cuminți. Caragiale și Pușkin, Rebreanu și Steinbeck, Ion D. Sîrbu și Hemingway se întîlnesc și tematic, și problematic, și simbolic, și în detalii epice. Demonstrația este de fiecare dată riguroasă și subtilă, cu multe probe și nu puține argumente. Însă cartea Elisabetei Lăsconi se citește cu delectare nu numai pentru demonstrațiile ei pe fiecare caz, pe întărirea legăturii și a „perechii”. Concluzia pe care o putem desprinde depășește concluziile fiecărui capitol. Se vede încă o dată, de aici, că dacă imaginația unui scriitor este inepuizabilă, structurile literare sînt finite și asemănătoare de la un scriitor la altul, indiferent de epoca, spațiul cultural, contextul socio-politic, curentul literar.

Literatura este imaginație nelimitată organizată în structuri de sens; și pe cît de diferiți sînt „cîmpii” bătuți cu grație de scriitori, pe atît de firești sînt corespondențele găsite de critici între ei.

Elisabeta Lăsconi, Cărți pereche în literatura română și universală, Editura Meronia, București, 2016, 392 pag.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 6/2016)