Cititul cu plăcere

Nimeni nu știe când anume și de unde a apărut Simona Vasilache în redacția României literare. Frumoasă și luminoasă, elegantă, de o politețe desăvârșită, s-a angajat fără prea multe explicații într-o ucenicie de lungă durată. Dornică să se facă utilă, a scris recenzii, a realizat interviuri, iar în cele din urmă s-a fixat la o rubrică de bric-à-brac literar Prin anticariate, unică în presa noastră culturală.

Se zvonea, pe vremea descinderii ei în redacția noastră, că urma simultan cursurile a trei facultăți – Medicină, Economie, Litere – fiind, caz rar în vremea noastră, însetată de învățătură. Nu am întrebat-o dacă așa stau lucrurile, ca să nu o stânjenesc cu indiscreția mea. Cert este că avea încă de la începuturile manifestării ei o serioasă cultură literară. În cele din urmă, a devenit în mod firesc redactor al revistei România literară.

Recenta ei carte, Caragiale, diavolul din detalii, se remarcă prin plăcerea cu care Simona Vasilache citește și recitește textele lui Caragiale. Autoarea poate fi considerată, din acest punct de vedere, o urmașă a lui Șerban Cioculescu. Angelo Mitchievici, într-un articol bine scris (ca toate articolele sale), apărut acum câteva săptămâni tot în România literară, afirma că Simona Vasilache practică o critică minimalistă în comentarea operei lui Caragiale, în sensul că se ocupă de detalii ale acestei opere (după cum Caragiale însuși își dezvoltă opera plecând de la detalii). Pentru mine minimalismul înseamnă cu totul altceva și anume o reducere la minimum a artisticității unui text. (Unii exegeți americani vorbeau, de exemplu, acum cincizeci de ani, de minimalismul stilului lui Hemingway.) La noi, în critica literară, un adept al minimalismului ar putea fi considerat Al. Piru (care nu semăna deloc cu propriul lui profesor, G. Călinescu, fiind chiar negativul lui).

Simona Vasilache nu practică nici pe departe un stil critic simplu, exclusiv funcțional. Ea face în mod frecvent piruete stilistice, dintr-o dorință de originalitate (sau dintr-o teamă de banalitate). În primele texte publicate în România literară evitarea simplității era aproape un scop în sine. Frazele complicate până la a deveni ininteligibile, paradoxurile nefiresc de frecvente, aluziile greu de descifrat, metaforele mixte, livresc-populare – toate acestea m-au făcut să cred la un moment că tânăra colaboratoare a revistei s-a împotmolit într-un stil prețios din care nu va mai putea ieși vreodată. Iată însă, că treptat, în formarea ei intelectuală, bunul-gust a învins. Textele pe care Simona Vasilache le scrie în prezent nu mai abundă în complicații inutile și sunt inteligibile, dar autoarea n-a renunțat la scrisul ei baroc, mereu – și cu premeditare − diferit de exprimarea din viața de fiecare zi.

Ea îl citește pe Caragiale liber, capricios, eliberată de obligația de a construi o interpretare critică unitară a operei lui. Îl citește de mai multe ori, interesată mereu de altceva: de prezența, în lumea caragialiană, a numerelor, a câinilor, a șefilor, a trenurilor, a mâncărurilor, a alcoolurilor sau chiar a pălăriilor. Citeam cu ani în urmă, cu încântare, în România literară articolele jucăușe ale lui Horia Gârbea în care el răspundea la întrebări imaginare de genul „ce cărți citesc personajele scriitorilor români?” sau „ce jocuri joacă?”. Simona Vasilache își permite și ea acest lux, al inventarierii ludice, cu deosebirea că se concentrează asupra operei unui singur scriitor și că evidențiază sensul estetic al elementelor inventariate. Un singur exemplu:

„În lumea lui Caragiale, moartea e o bagatelă. Nesuperstițioși și buni de gură, ca toți mahalagiii, oamenii lui o pomenesc la tot pasul. În D-l Goe…, proba adevărului se face cu «să moară mam’mare?». Goe răspunde, fără să riște nimic, cu «să moară!». În Bubico, mamița evocă momentele de cumpănă prin care a trecut, cu spaima că «moare băiatul», în vreme ce în mintea vecinului de compartiment încolțesc planuri pentru o moarte adevărată.”

A trecut vremea când Simona Vasilache avea de învățat de la criticii literari cu experiență. Acum este ea însăși un critic literar de la care nou-veniții pot să învețe, printre altele, cum se citește un text cu plăcere și, totodată, cu profesionalism.

Simona Vasilache, Caragiale, diavolul din detalii, București, Casa de pariuri literare, 2015 (coperta de Vasile Mureșan Murivale). 84 pag.

(Text apărut în România literară nr. 42/2015)