Alex. Ștefănescu 
„Îmi vor cuprinde flăcările-ntâi
Picioarele rănite şi grumazul
Şi-apoi, flămânzii şerpi de la călcâi
Îmi vor zdrobi, cu sunet frânt, obrazul. […]
Azi, pentru prima dată-n viaţa mea
Şi poate pentru cea din urmă dată
Mă-mbrăţişează tainic cineva
Şi mă învaţă-n fine să fiu fată”.
Starea de spirit dominantă din poezia lui Radu Stanca (1920-1963), cunoscut mai ales ca autor de balade, este tristeţea. O tristeţe artistizată, pusă în scenă de un experimentat regizor al propriei lui gesticulaţii lirice.
Greaţa, confuzia, suferinţa viscerală, sentimentul absurdului, toate modurile de a fi trist ale omului din secolul douăzeci lipsesc din poezia lui Radu Stanca. Ele sunt prea brutale şi indecente, din perspectiva unui spirit trubaduresc. Poetul practică un ceremonial cavaleresc al tristeţii, plin de eleganţă şi farmec. Aproape că este o… plăcere să fii trist în maniera propusă de el.
Cum se explică acest rafinament? Prin ascendență. Radu Stanca, născut în 1920, provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său, preotul ortodox Sebastian Stanca, avea şi un doctorat în filosofie şi era un autor prolific (de articole de ziar, monografii, piese de teatru şi librete de operă). Mama sa, Maria Stanca (născută Munteanu), absolventă a Şcolii civile de fete a „Astrei”, era rudă îndepărtată cu Titu Maiorescu. Dintre cei trei fraţi ai lui Radu Stanca (doi băieţi şi o fată), toţi mai mari decât el, Horia Stanca, al doilea născut, va fi şi el scriitor.
Se cunoaște că poetul a avut încă din copilărie o bibliotecă în casă. Iată la ce grad înalt de artistizare ajunge, în poemul Buffalo Bill, tristeţea provocată de gândul că timpul trece implacabil. Poetul îl aduce în prim-plan pe un pistolar din vestul sălbatic (ipostază americană a cavalerismului, cunoscută din romane şi filme), care le prezintă tovarășilor săi planul unui atac asupra unui poştalion:
„Diseară poştalionul va trece prin strâmtoare/ Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,/ Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare/ Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.”
În continuare, pistolarul enumeră tot ceea ce nu intenţionează să obţină prin jaf, enumerare cu funcţie evocatoare a unui stil de viaţă, dar şi având rolul de a amâna surpriza din final:
„Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,/ Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,/ Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge/ Şi nici prin buzunare cusute-n căptușeli./…/ Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă/ ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,/ Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă/ Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.”
Discursul continuă astfel, până când suspense-ul devine greu de suportat şi abia atunci este dezvăluit mobilul jafului:
„Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă,/ Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,/ Aduce timpul – domnul pe care nici o vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.”
Timpul este, așadar, personajul abstract pe care vor să-l răpească atacatorii poștalionului, ca să oprească trecerea lui și ei să devină nemuritori.
Rămâne ca noi, cititorii, să înțelegem că timpul, de fapt, nu va fi capturat niciodată. Şi abia în această înţelegere irizează tristeţea, produs ultim al unui ritual poetic sofisticat.
Aproape niciuna din baladele lui Radu Stanca nu se termină într-un mod fericit pentru personaje. Poetul a şi teoretizat necesitatea redescoperirii tragicului, care are o măreţie metafizică, şi l-a prezentat ca o posibilă replică la prozaismul dramei burgheze. Este vorba însă de un tragic estetizat, la fel de senin ca extazul. Pumnalele care se înfig în inimi, sângele care curge din răni, giulgiul care îi acoperă pe morţi, crucile care veghează mormintele – totul este un fel de realitate virtuală, inofensivă.
Există totuşi poeme în care retorica suferinţei, după ce funcţionează un timp în gol, devine suferinţă. În Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, de exemplu, monologul compus cu meticulozitate se transformă până la urmă într-o melodramă răvășitoare care aduce lacrimi chiar şi în ochii celui mai ironic cititor:
„Îmi vor cuprinde flăcările-ntâi/ Picioarele rănite şi grumazul/ Şi-apoi, flămânzii şerpi de la călcâi/ Îmi vor zdrobi, cu sunet frânt, obrazul.// Eu voi rămâne însă şi pe rug/ Ca şi pe ziduri, dreaptă şi ne-nfrântă,/ Nu voi zvârli blestemul ca pe-un jug,/ Nici nu voi da iertare ca o sfântă,// Ci, fără lacrimi, ca un om de rând,/ Voi aştepta sub umedele tâmple/ Ceea ce-i vânt să se preschimbe-n vânt/ Şi ceea ce mi-e scris să mi se-ntâmple.// Azi, pentru prima dată-n viaţa mea/ Şi poate pentru cea din urmă dată/ Mă-mbrăţişează tainic cineva/ Şi mă învaţă-n fine să fiu fată”.
Prin histrionismul şi patetismul său tenebros, Radu Stanca seamănă cu Emil Botta. Radu Stanca are însă mai mult umor, ca şi o delicateţe aproape feminină. Poezia sa pare scrisă pe mătase.
