Ce se întâmplă cu poezia lui Marius Ianuş?

Integrala Ianuş: poezia (Editura Garofina, 2016) este o culegere pe care autorul o consideră definitivă, cuprinzând într-o primă parte poezii scrise între 2010 şi 2015 (Anii pribegiei) şi într-o a doua poezii scrise între 1993 şi 2010 (Anii nebuniei ), adică în ordinea inversă a publicării, după moda lansată de Angela Marinescu.

Pe copertă, autorul, Fratele începător Marius, în veşmânt, fireşte, călugăresc. La un moment dat, Marius Ianuş îşi reneagă, de bună voie şi nesilit de nimeni, toate poeziile compuse înainte. „Ruptura” trece printre cele două părţi ale Integralei. Ea nu apare în comentariile critice publicate la sfârşitul volumului, fără dată, nici măcar orânduite cronologic. Acest truc nevinovat îi permite autorului să le aleagă exclusiv pe cele favorabile, numeroase la debutul său, dar cvasi absente ulterior. O excepţie o reprezintă cele câteva propoziţii ale mele: negative, ele nu se referă însă la versurile lui Ianuş, ci la atitudinile sale antisemite de pe Facebook şi prolegionare din prefaţa unuia din volumele lui recente. Despre poezia lui Ianuş, mă pronunţ acum pentru prima oară. Nu e vorba însă de o unică schimbare la faţă a poeziei lui Ianuş: e vorba despre două sau chiar trei. Şi atât de radicale, încât nu pot fi trecute cu vederea.

Ianuş n-a atras atenţia criticii de la început. Abia Manifestul anarhist, rebotezat fracturist în Integrală, va trezi speranţa că tânărul poet va deveni unul din cei mai buni ai generaţiei sale. Primele poezii şi Hârtie igienică sunt grupaje onorabile, relativ cuminţi, în care găsim câteva erotice uşor naive, în general, o lirică sentimentală şi nostalgică: „Eram cândva un adolescent sentimental/ înfofolit în sârmă ghimpată/cu un suflet dat morţii de mic copil”. Abia la capătul celor peste patru sute de pagini ale volumului de faţă ne dăm seama că versurile citate reprezintă o mărturisire preţioasă despre firea şi, aş spune, despre o însuşire esenţială a poetului: un candid care se face ghem, ca un arici, lăsând să se vadă doar ghimpii din afară. În 2007, poetul se va compara cu Oblio din desenele animate, alungat de ai săi fiindcă are capul ţuguiat: „Curajul lui Oblio/e o formă necunoscută de inadaptare./ Fiinţa lui e candoare/ iar candoarea –/ un fel disperat de a spera.” La fel de târziu, acest fel de a fi răzbate în câte o poezie frumoasă ca următoarea:

Ploaie legată ca un fum de copaci,
o ploaie cu ceaţa în vine…
Pe vagoane de tablă ţopăie nişte draci –
ciorditori de fiare-n rugină.

Controlorul nu vine.
Dă-l în basme!
Oricum
n-aş putea să-i arăt mai nimica.
Mă ascund în cabina de fum
şi-mi pieptăn frica.

Plouă cu rugină peste copaci,
o ploaie cu sfârşitul în vine.
Între morţi îngropaţi în oameni săraci
Stau – şi zic că mi-e bine.

Sunt aici şi alte teme constante: sărăcia, singurătatea, inadaptarea, moartea, disperarea (încă mocnită: „Şi visele mele strigau în cor: Dispari!/Nu vezi că nici versuri nu mai poţi scrie!?/Şi chiar dacă le scrii, ele nu mai ştiu/nimic despre tine”.), precum şi unele note mizerabiliste, care vor persista în poezia lui Ianuş: „M-am visat nu demult în vârful unei ghene cântând”. Sau: „A trecut o zi prin Gara de Nord/doldora de sacoşe/şi duhnind a mahoarcă…” Poetul se simte deja în declin, „la 20 de ani”, prevăzându-și un caraghios Sfârşit: „Poate să mai pot/ maimuţări/ nişte idei”. Dat fiind cursul pe care poezia lui îl va lua, astfel de mărturisiri mă fac prepuielnic în privinţa autenticităţii lor.

Manifestul fracturist (2000) inaugurează o poezie provocatoare, dar nu aşa de scandaloasă cum s-a vrut şi cum a fost citită de critica de toate vârstele, o poezie antisistem avant la lettre, în tradiţia Geo Bogza din Poemul invectivă şi din Jurnal de sex, anticapitalistă (a lui Bogza era antiburgheză), nu fără legătură cu Gingsberg şi Kerouac, idolii generaţiei 1980, abundând în dure consideraţii politice referitoare la România, de felul celor pe care le-am citit prima oară în anii 1940 în eseurile tânărului Cioran şi pe care le-am redescoperit în anii 1990 în scrisorile lui Patapievici către Paleologu. Ianuş e un curat anarhist, care ar fi putut afirma cu Bakunin: „A distruge e totuna cu a crea”. Zgomotoase şi furioase, poemele se plimbă pe mai multe registre, de la dadaişti la Apollinaire, impregnate de politic, retoric-protestatare, melodramatice şi patetice: „De ce eşti sila tuturor, România, şi nimăni nu îi eşti simfonia?” Sau: „Eşti atât de urâtă, România, Frumoasa Carpaţilor, ai ajuns o zdreanţă, o fufă de pe stradă…” În fine: „…România, o paiaţă tristă într-un mare film pornografic străin”. Versuri ca acestea i-au alertat pe intelectualii din poliţie. Iată însă şi o notă inedită: trista paiaţă care este România după 1989 ar face parte dintr-un film străin. Insidioasa remarcă a trecut neobservată în urmă cu un deceniu şi jumătate şi, dacă poezia lui Ianuş n-o apuca pe calea naţionalismului şi xenofobiei, n-am fi relevat-o, probabil, nici astăzi.

„Şi tu o să fii offline pentru totdeauna,/iar blogurile tale se vor împăienjeni în neputinţă./ Toţi aşazişii tăi prieteni de pe facebook/nu vor şti că filmul tău s-a terminat”: aceste versuri deschid volumul din 2010. Renegarea poeziei anterioare merge mână în mână cu o imprevizibilă şi brutală schimbare de tematică şi de atitudine poetică. Prima victimă a schimbării este valoarea poemelor. În faţa unora, nu poţi decât să exclami: sancta simplicitas! Iată: „Fecioară preasfântă, Marie preabună,/tu care stai într-un glob de lumină,/dăruieşte-mi mie mereu să ştiu/ce să spun, ce să fac, ce să scriu”. Dacă aici e vorba de o minusculă impostură, câteva zeci de pagini mai departe, versurile sunt pur şi simplu stupide: „Să ne umplem de duh/şi să urcăm pe nori!/Poeţii/ ar fi putut să fie/ cei mai buni aviatori”. Poezia lui Ianuş se umple de metafore biblice, de rugăciuni şi de o smerenie cu mult mai greu de acceptat decât era furia din poeziile anarhiste. Ura din acelea e înlocuită de o creștinească iubire. Ceea ce nu se vede este tocmai suferinţa convertirii despre care au vorbit doi sau trei comentatori, nu toţi critici literari, e drept. Se trece de la blasfemie la cuvioşie fără nici o tranziţie morală. Ianuş cu două feţe! Dacă nu-l puteam bănui de impostură pe poetul anarhist, fiindcă o minimă autenticitate era de necontestat înainte, pe iubitorul de Fecioara Maria, căreia îi închină catoliceşte un volum întreg, îl putem suspecta de, cel puţin, păcatul făţărniciei. Citiţi mai departe şi veţi vedea de ce! Deocamdată, să adaug că versurile cu pricina sunt monotone ca nişte litanii nebinecuvântate de Dumnezeu, pe care nu le traversează nici un fior liric.

În Flori de foc, de gând şi de lumină (2014), „S-A ÎNTORS IANUŞ ŞI FACE/CE VREA EL/ÎN POEZIE!/SCRIE DESPRE LEGIUNE/ŞI DESPRE ORTODOXIE!!!” Majusculele şi semnele repetate de exclamaţie nu-mi aparţin. Revenirea la poezia ortodoxistă interbelică este evidentă: Voiculescu, Crainic, Gyr le iau locul lui Bogza, Kerouac, Gingsberg. Versurile sunt cutreierate de fantoma Căpitanului, în curate pastișe după Radu Gyr. Garda de Fier este nemijlocit evocată, cu o emoţie mai degrabă politică decât poetică. La fel şi Căpitanul, comparat cu un Făt-Frumos, de care ţara ar avea nevoie la ceas de restrişte, azi, ca şi ieri. Nostalgia poetului capătă accente legionare: „Tinereţe, un’te pierzi/ îmbrăcată-n cămeşi verzi?” Şi: „Treziţi-vă din somn,/ treziţi-vă din vis,/ legionari!//Să ne facem jertfă iar,/ pentru vechiul ideal,/ ţării dragi!” Ca şi cum n-ar fi destul de clar, poetul varsă o lacrimă peste plânsul criminalului neofascist norvegian Breivik: „Mă zbat/ în trecut/ ca un fluture anemic/ fluturând/ peste plânsul/ lui Breivik!”

Ceea ce este alarmant în cazul involuţiei ideologice şi literare a poeziei lui Ianuş este că el continuă a se bucura, cu minime excepţii, de simpatia criticii, tinere îndeosebi, chiar şi de aceea a extremiştilor de stânga. Nimeni nu pare să observe nimic. Orbire sau complicitate în idei? Poate pentru că un nou viraj e pe cale să se producă în numeroasele inedite din Integrala, care revin la anarhismul din trecut. După ce Dumnezeu e invocat respectuos ca Unul care i-a arătat calea spre smerenie şi iubire, iată, incorijibilul poet publică un nou manifest, nu doar antisistem şi antimodern, dar antiuman: „ŞTIINŢA E MOARTE! / ÎMPREUNAREA E MOARTE!/BANII SUNT MOARTE!/ TELEVIZORUL E MOARTE!/ ÎNCREDEREA ÎN SINE E MOARTE!”. Că televizorul poate fi letal, sunt de acord. Dar că împreunarea şi încrederea în sine sunt tot aşa de periculoase, nu pot fi. Vreţi să ştiţi şi ce e VIAŢA în concepţia Fratelui începător Marius? Vă spun eu: rugăciunea, milostenia şi liturghia. Mi se pare acceptabil. Problema mea este că de moarte ţin prea multe şi de viaţă prea puţine. Cât despre cum respectă Ianuş decalogurile proprii, citiţi-i, vă rog, ameninţările şi blasfemiile de pe Facebook. E adevărat că nu ţin de poezie, dar nici poezia lui de vreo două decenii încoace nu mai ţine de poezie.

Fratele Începător Marius, Integrala Ianuş: poezia. Tot ce rămâne din versurile celui care a fost Marius Ianuş, Editura Garofina, fără localitate, 2016, 414 pag.