Nicolae Manolescu Prezentă în dicţionare şi în istorii literare, proza Gabrielei Adameşteanu este pentru prima oară, dacă nu mă înşel, tratată monografic de către Şerban Axinte (Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Tracus Arte, 2015). Era oarecum de aşteptat să apară şi o astfel de abordare a autoarei Dimineţii pierdute, dat fiind faptul că opera ei, nu foarte bogată cantitativ (patru romane, câteva nuvele, un volum de memorii, publicate, la relativ mari intervale, între 1975 şi 2014), se numără printre puţinele aparţinând generaţiei 1960 care se bucură de interesul criticii tinere de după 1989.
Puţini romancieri care şi-au început opera în trecutul regim, unii sfârşind-o tot atunci, alţii, câţiva, continuând a publica şi după această dată fatidică istoric şi literar, au această şansă. Nici D.R. Popescu, nici Aug. Buzura, nici George Bălăiţă, nici chiar Nicolae Breban, dintre veterani, nu par a obţine graţie în ochii criticii din anii 2000, intrând, sper că nu definitiv, într-un con de umbră, mai cu seamă după ce criticii din generaţiile vechi au depus armele. Nicolae Breban chiar s-a plâns de Trădarea criticii. Astfel de lucruri se întâmplă şi cauzele sunt destul de greu de identificat. Ele nu ţin neapărat de valoare sau de tematică şi, probabil, nici de schimbarea canonului, a cărui inerţie este mult prea mare ca să intre în discuţie. Dacă e ceva de remarcat, este că nu numai indivizii, dar şi societăţile posedă o anumită subiectivitate care mută în iraţionalul colectiv motivele de acceptare, de respingere sau de ignorare a acelor opere care nu sunt simţite drept strict contemporane.
Cartea lui Şerban Axinte cuprinde aproximativ 150 de pagini de monografie propriu-zisă, restul fiind o antologie de fragmente din romanele şi nuvelele scriitoarei, interviuri luate de aceasta colegilor de breaslă, pe teme cu precădere politice, un interviu acordat lui Şerban Axinte însuşi şi 50 de pagini de bibliografie şi de extrase din comentariile criticilor de ieri şi de azi, cei mai mulţi citaţi generos şi în comentariul autorului. Nu intru în aceste detalii cantitative decât pentru a sugera o măsură pentru ceea ce reprezintă în esenţă sinteza critică a lui Şerban Axinte şi ca să mă pot întreba ce contribuţie va avea ea în cunoaşterea şi aprecierea operei Gabrielei Adameşteanu. Va reprezenta un moment de vârf al (re)valorificării sau un nou punct de plecare? Va ilustra pe mai departe curba ascendentă a popularităţii scriitoarei? Şi nu, în ultimul rând, va avea repercusiuni favorabile asupra interpretărilor viitoare sau le va inhiba? Opera Gabrielei Adameşteanu este, cum am mai spus, aproape singura (doar Radu Cosaşu se află într-o situaţie asemănătoare) care urcă în popularitate, iar, pe de altă parte, această neobişnuită ascensiune este punctul central de dispută între criticii din cele două sau trei generaţii succesive în privinţa valorii ei. Mie, cel puţin, mi se pare că valoarea operei se înscrie pe o curbă descendentă. Între succes şi valoare nu este, se ştie, o concordanţă obligatorie; fiind vorba totuşi, aici, nu atât de succes la publicul larg, cât de succes la critica profesionistă, deosebirea de perspectivă se cade lămurită. Iată de ce am căutat, înainte de orice, în succinta monografie a lui Şerban Axinte (care nu se născuse când eu scriam prima cronică despre Drumul egal al fiecărei zile), motive care să explice această mare distanţă între aprecierile noastre. Am vrut să-i cunosc contraargumentele. Îmi pare rău s-o spun, dar nu cred să fi descoperit unul singur absolut valid. În bună parte, analizele noastre la primele două romane ale Gabrielei Adameşteanu coincid. Atât în privinţa particularităţilor narative, cât şi în privinţa valorii. Diferenţele există şi ele, mai mult sau mai puţin însemnate, ceea ce este firesc. Ceea ce ne desparte este punerea pe acelaşi plan valoric cu primele două romane a celor două din urmă. E de altfel opinia întregii generaţii 2000 de critici. Mi s-a părut atât de clar că egalizarea e forţată, încât am căutat cu lumânarea în comentariile lui Şerban Axinte (destule din cele reproduse în capitolul de referinţe critice nu prezintă nici măcar un interes documentar şi nu le-aş face un serviciu autorilor dacă le-aş relua!) motivele, cum să zic, dezbinării dintre gusturile noastre. Cum e posibil să fim de acord, şi pentru pricini asemănătoare, că Dimineaţa e o capodoperă, dar să nu fim că Întâlnirea e, cum am scris eu, un roman ratat sau, cum susţine Şerban Axinte, unul comparabil cu Dimineaţa? Să se fi schimbat în asemenea măsură gusturile? Sau, poate, standardele de lectură?
Iată câteva din nedumeririle mele provocate de eventualitatea celor două schimbări. Mie, bunăoară, mi s-au părut neînchegate epic Întâlnirea şi Provizorat. Şerban Axinte scrie despre cel din urmă: „Romanul se încheie fără să ofere un deznodământ pentru cele câteva fire narative dezvoltate în carte. Ambiguitatea sporeşte intensitatea fluxului narativ şi conferă scrierii deschiderea de care are nevoie pentru a se împlini în afara cadrelor propriu-zise ale cărţii” (p.81). Dacă înţeleg bine, observaţia nu e decât un fel de a conota pozitiv reproşul meu: şi anume, interpretând neînchegarea romanului ca o dovadă că avem de-a face cu o operă deschisă. Lasă că opera deschisă a regretatului Eco are alt sens decât acela de a nu termina un roman. Cum a făcut şi Agopian în Fric. Alt argument falacios este acela că o construcţie episodică, precum aceea din acelaşi Provizorat, este comparabilă cu aceea a Dimineţii pierdute. Cea mai superficială lectură ne arată cât de mare este deosebirea de complexitate dintre una şi alta. Faptul că ambele stratifică prezentul şi istoria nu e relevant: contează arta, infinit superioară, din Dimineaţa pierdută, faţă de tratarea aproape gazetărească atât a trecutului, cât şi a prezentului din Provizorat. Premisa monografiei lui Şerban Axinte este limpede exprimată de la început (p.18): „Textele au deschidere unele către altele. Se completează, se electrizează între ele. În timp, odată cu numeroasele reeditări ale tuturor cărţilor, critica de întâmpinare a corijat greşeala criticii şaizeciste şi a demonstrat caracterul deschis al operei.” N-am remarcat în critica douămiistă demonstraţia cu pricina. Şi dacă ar fi existat, era normal să fi fost făcută abia în anii 2000 şi nu în anii 1980. Să privim lucrurile mai îndeaproape. Ce găsim în studiul lui Şerban Axinte, dincolo de afirmaţia brută a deschiderii reciproce, aceea care ar fi un indiciu al operei deschise? De exemplu, amănuntul că un protagonist din romanul de debut apare ca personaj secundar, cu nume parţial modificat, în ultimul roman: „Se poate deduce de aici o anumită emancipare neostentativă a secundarului în raport cu principalul uşor sezisabil”. (p.69). Ce sclifoseală! O preocupare constantă a lui Şerban Axinte, dată fiind premisa studiului său la care m-am referit, este stabilirea de legături între romane, de felul celei de mai sus. Ele sunt reale, doar că nu şi cu adevărat semnificative. E vorba, mai degrabă, de reluări de motive, personaje şi situaţii care aveau greutate (epică, psihologică, socială) în primele romane, dar care nu dovedesc, la reapariţia lor în ultimele romane, decât relativa secătuire a imaginaţiei romancierei, care apelează la ele ca şi cum le-ar fi redescoperit într-o debara părăsită. Încep să cred că nu ne despart neapărat standardele de lectură, cât exigenţa critică. Sunt tentat să explic, cel puţin în parte, succesul romanelor din urmă ale Gabrielei Adameşteanu la critica tânără printr-o scădere a exigenţei.
Mai cu seamă că Şerban Axinte îşi ratează demonstraţia de care avea nevoie schimbarea standardelor. Premisa studiului său este greşită. Am recitit romanele Gabrielei Adameşteanu de câteva ori şi continui să nu înţeleg de ce, exceptând spiritul de contradicţie, se străduiesc tinerii critici să afirme că un roman ca Întâlnirea ţine pasul cu Dimineaţa pierdută sau să nu vadă în Provizorat o palidă reluare a unor teme din Drumul. Studiul lui Şerban Axinte, mai informat decât toate articolele de întâmpinare din ultimii ani, nu reuşeşte nici el să probeze ideea. Curba crescătoare a popularităţii în critică a operei Gabrielei Adameşteanu se bate cap în cap cu declinul valoric al romanelor ei. Îmi pare rău, dar aceasta e situaţia.
E corect să adaug că studiul lui Şerban Axinte conţine unele analize exacte. Dincolo de încercarea neizbutită de a salva literar două romane slabe, este de notat fidelitatea cu care monografia lui respiră un aer de generaţie nu foarte curat, mergând pe urmele unui Paul Cernat, plicticos prefaţator al ediţiei de Opere II, sau pe ale preţiozităţii lustruite a unei Carmen Muşat. Am spus că nu citez, dar nu mă pot abţine. Iată ce scrie Carmen Muşat despre Anii romantici: „Originalitatea tipului de discurs adoptat de Gabriela Adameşteanu (delicioasă limbă de lemn! – N.M.) poate fi caracterizată printr-o formulă pregnantă ce-i aparţine teoreticianului american Michael Bamberg …: practică interactivă”. Parcurg textele critice din ultima vreme şi nu găsesc decât referinţe la …Bamberg. Romanele Gabrielei Adameşteanu nu sunt apropiate nici de Scrinul negru, nici de Punct şi de la capăt, din perspectiva stratificării istorice a evenimentelor şi a explorării trecutului. Vica Delcă ar fi un „personaj unic” în proza noastră, uitate fiind atâtea personaje ale lui Mazilu, Băieşu sau Breban, dincolo de deosebiri inerente şi de valoare. Proza cotidianului din romane nu trimite în ochii noilor comentatori nici la Adriana Bittel, nici la Mihai Sin. Nici unul din aceştia nu mai există în imaginarul criticilor douămiişti. Care îşi au propriul canon lipsit de memorie. Ce câştigă dintr-o asemenea abordare mutilantă Gabriela Adameşteanu, ca şi alţi scriitori indiscutabil valoroşi, în afară de a deveni un „caz”, rămâne o bună întrebare. Ce pierd criticii, e cât se poate de clar. Vom mai vorbi despre pariul lor peste câţiva ani. Când vom afla, cine ştie, şi cauzele lui reale.
Şerban Axinte, Gabriela Adameşteanu, Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015.
(cronică apărută în „România literară”, nr.11/2016)
