Cartea singurătății

Dacă este adevărat că până și celulele noastre se schimbă la șapte ani o dată, era timpul pentru o revenire a Angelei Marinescu în arena actualității literare cu un volum nou de versuri, semnat de autoare cu numele Marcovici, ca și Intimitate din 2013. Păsările pe cer țipă o readuce așadar în prim-plan pe originala scriitoare, cu numele ei de fată, mai puțin cunoscut decât pseudonimul devenit după câteva decenii un brand poetic. În 2015, poeta s-a antologat într-o serie de Opere complete apărută la Editura Charmides (unde fusese publicat și Intimitate), serie cuprinzând trei volume consistente. Primele două, intitulate Subpoezie, refac invers „itinerariul” bibliografic al Angelei Marinescu, pornind de la câteva poeme inedite scrise în 2014-2015 și mergând, înapoi în timp, până la Parcul (1991), în volumul întâi, respectiv până la Sânge albastru (1969), în al doilea. Volumul al treilea, cu titulatura Proză, restabilește ordinea cronologică, dar este eterogen, cuprinzând orice altceva decât proză ficțională: o interpretare a Evangheliei după Toma (1997), eseurile și critica din Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) și un Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Aceste detalii meritau date pentru a se înțelege operațiunea dificilă de „arheologie” editorială la care s-a supus Angela Marinescu. Este știut că, departe de a însemna o republicare mecanică, antologia de autor dă mult de furcă autorilor înșiși, acelora cu spirit critic și cu exigență auto-evaluativă, confruntați cu un trecut propriu marcat de stângăcii, epigonism, uneori și de eșecuri artistice dureroase. Odată încheiată această serie de Opere complete, Angela Marinescu își va lua din nou numele Marcovici și va încerca să demonstreze, în noul Păsările pe cer țipă, că opera ei poetică e departe de a se fi încheiat; că ea nu este completă; că poeme puternice și originale pot fi încă scrise.

Câteva cuvinte și despre felul în care a fost editat volumul apărut la Casa de pariuri literare, într-o prezentare minimalistă și „smart” cu coduri QR ce pot fi scanate pentru a asculta poeme în lectura autoarei (am făcut proba cu o tânără din generația Z, codurile acelea chiar funcționează), iar pe copertă cu imaginea destul de șocantă a autoarei, cu masca pandemiei pe față și, deasupra măștii, niște ochi încercănați și întunecați. Portretul, probabil nepremeditat, respiră autenticitate și se potrivește poemelor din carte, aceasta fiind una a singurătății și a bătrâneții, a doliului după bărbatul iubit și a unei suferințe exprimate și prin „sunetul stins al fiarei cele mai singure și mai bolnave din turmă”. Iată micul paradox editorial: un volum aparent „ușurel” și marketabil, pe care îl poți citi sau asculta între stațiile unei linii de metrou, este de fapt o carte de poezie care tulbură și, în câteva rânduri, cutremură. Prin asocierea cu vitalitatea lirică a poetei, cu energia sa verbală și imagistică, precum și cu o capacitate de expresie ieșită din comun, temele amintite mai sus (a feminității suferinde și cernite, a omului bolnav și bătrân) se încarcă – dincolo de dramatismul lor – cu o componentă tragică. Aceasta din urmă era mai greu de întâlnit în creația anterioară a Angelei Marinescu/Marcovici; iar dacă totuși o descopeream, ea avea mai degrabă surse livrești decât existențiale. Pare că până la această carte a singurătății, poeta nu a suferit vreodată atât de puternic și de profund; iar Păsările pe cer țipă poate fi înțeleasă și ca o formă de terapie sufletească și mentală. Să vedem trei fragmente, extraordinare toate, plasate în poziții forte în carte. Primul încheie partea I a volumului: „am fost, acolo, sus de tot/ n-am văzut niciodată, nicăieri, nicicând,/ pe nimeni/ când am coborât, pe pământ,/ în nămol, în noroiul negru/ cu picioarele goale,/ lingăii de șerpi colcăiau/ râme, viermi și alte târâtoare/ mi-au încolăcit strâns gleznele/ neputincioasă, m-am uitat în sus/ și am văzut totul”. Cu al doilea se termină plimbările mele din a doua secțiune, Călătoria: „am senzația umilinței pe care mi-o dă întunericul riguros bine delimitat bine trasat bine desenat pe pajiștea însorită de aceea călătoresc de aceea mă las atinsă adică distrusă de soarele roșu de aceea călătoresc pentru a îndepărta cârpa metalică a materiei și a mea dintr-o dată.”. În sfârșit, al treilea fragment, după acesta în formă prozastică, revine la versificație și încheie ultimul poem din carte și cartea însăși: „nicio finețe nicio înțelegere și de ce ar fi înțelegere când într-o biserică/ o bătrână slabă se roagă cu/ ochii penetrând altarul atât de vulnerabil/ altar vulnerabil/ altar avangardist/ altar lichid/ altar din argint și aur sută la sută/ aici călătorim spre heliotermia patriei compromise/ patria mea nu are sânge// masa pe care scriu este sfântă și slabă o atingi și dispare/ vreau o sfântă slabă o masă/ fără sâni/ fără plămâni/ cu creierul încă bun/ jos cu puterea paralelă/ jos cu puterea toleranței/ jos cu El/ vreau o sticlă murdară și transparentă/ între El și mine”.

E probabil că niciun cititor nu va recunoaște, în acest ultim tablou, unul de „vacanță în Grecia”, cum totuși el a fost inițial. Însă puterea de absorbție a realului familiar este atât de mare la Angela Marinescu/Marcovici, deopotrivă cu aceea de placare pe el a obsesiilor pur poetice, încât scena de vacanță grecească nu mai are nicio legătură cu rezultatul poetic al prelucrării și transformării ei. Cuvintele, atât de pregnante, nu dau împreună senzația de mult și excesiv, deși fără îndoială excesul există în chiar criteriul de poeticitate apărat de autoare. De pildă, seria „ochii penetrând altarul atât de vulnerabil/ altar vulnerabil/ altar avangardist/ altar lichid/ altar din argint și aur sută la sută”, care în cazul altor poeți ai noștri ar fi riscat să devină rizibilă, este perfect controlată de autoarea instrumentalizând aici repetiția și redundanța, așa cum o face în mai multe rânduri în cartea de față. Și în fragmentele celelalte citate, poeta se repetă cu self-control, ținând în mână totul, precum un organizator, atent la atâtea detalii, al unui carusel al demenței: „n-am văzut niciodată, nicăieri, nicicând,/ pe nimeni”, „întunericul riguros bine delimitat bine trasat bine desenat”, „de aceea călătoresc de aceea mă las atinsă adică distrusă de soarele roșu de aceea călătoresc”. Angela Marcovici, ca și Angela Marinescu dinaintea ei, reușește performanța de a elibera energia cuvintelor prin reiterare și de a o utiliza totodată într-o mișcare în spirală, aici în jurul unei axe tragice. Dinamismul dramatic, spectaculozitatea desfășurării cinetice, sarabanda imaginilor puternice: toate acestea, după ce năucesc lectorul neprevenit (într-o recenzie din „România literară”, Horia Gârbea vorbea despre „nelămurire”, „confuzie”, „viraj neașteptat”, simptome ale neînțelegerii), își arată forța centripetă, compunând și însumând tragicul unei experiențe existențiale și al unei vârste poetice.

La fel se întâmplă și în restul volumului, compus din poeme relativ scurte, de o concentrare și o intensitate cărora cu greu le găsesc corespondent în poezia actuală. De la orice subiect ar porni, autoarea „accelerează” vehiculul poetic și merge cu viteză maximă spre primul obstacol, în care se va „înfige” suicidar, în sensul că va sacrifica orice posibil confort pentru radicalizarea și adâncirea expresiei lirice. Animalele? „nu-mi plac animalele decât de departe/ mă ustură pielea, părul și mirosul lor/ mi se face greață/ le vreau între gratii”… O fetiță? „avea pieptul slab, plămânii slabi/ sânii micuți și palizi/ buze umflate și reci/ burta cu un băiat înăuntru/ sexul negru/ picioarele lungi ca moartea”… Soarele? „apare soarele după nori, lumina se întinde înspăimântător/ crește lumina ca o flacără”… Un bulevard? „mergem pe bulevard și blocul din față se prăbușește/ se târăște după noi/ ne vedem totuși de drum/ multe animale subterane ies la suprafață/ pisici negre, șobolani îmblăniți în mătase cenușie,/ purici metalici ce zboară de la stânga la dreapta/ în roiuri dese și se face ceață”… Poezia? „te scuip poezie – așta-i poezie/ energie întunecată te scuip – asta-i poezie/ mă plictisesc – asta-i poezie/ îmi place să fiu în poziția de atac – asta-i poezie/ îmi place să fiu în poziția de abandon – asta-i poezie/ îmi place să fiu la margine/ îmi place să fiu dincolo de margine – asta-i poezie”… Iubirea? „te iubesc (cuvânt postuman)/ deoarece-i lipsit de rațiune/ te iubesc ca un animal”… Poemele proprii? „sunt o femeie care vrea să-și extragă sânge din propriile-i poezii/ sângele să fie numai al poeziilor ei/ să nu fie sânge încărcat de informații străine/ am versuri numai ale mele”… Și tot așa: de oriunde ar pleca în parcursul poetic, autoarea o face rapid și brutal, printr-un fel de „smulgere” din convenabil și confortabil, și printr-o transformare la fel de rapidă a categoriilor reale și nominale. În mișcarea vertiginoasă imprimată textului, energia poetică nu se consumă, ci pare a se întreține singură, într-o auto-mutilare a eului feminin și o jupuire continuă a sinelui. Peisajele, uneori post-apocaliptice sau în tensiunea Apocalipsei iminente, ca în Melancholia lui Lars von Trier, sunt reflexii vizuale ale unui dezastru interior, contemplat în amănunt, la modul sado-masochist, și expus cu frenezie discursivă. Doar câteva texte sunt ceva mai „pașnice”, iar unul, „dedicat Irinei”, ocazional.

Păsările pe cer țipă este o carte de poezie excepțională, scrisă cu suferință palpabilă, dar cu o mână care nu tremură, de o mare poetă.

–

Angela Marcovici, Păsările pe cer țipă, Casa de pariuri literare, București, 2021, 50 p.