Alex. Ștefănescu
Ca mulți alți poeți de azi, Ioana Nicolaie (născută în 1974 la Sângeorz-Băi) a trecut de la poezie la roman. De ce? Autoarea are probabil o explicație nobil-justificatoare. Dar, fiind vorba de o tendință mai generală, cauza nu poate fi decât scăderea drastică a interesului publicului față de poezie. Romane se mai cumpără, cărți de versuri – nu.
Inițial, criticii literari și-au unit forțele pentru a-i face un destin de poetă Ioanei Nicolaie, dar n-au reușit, eforturile lor fiind zădărnicite de o banalitate de fond a creației ei lirice. Apoi, când a apărut primul ei roman, Cerul din burtă, în 2005, acțiunea de promovare s-a relansat și a avut un anumit succes, datorită subiectului romanului – experiența maternității − , foarte agreat de lumea culturală din Vest, dar și datorită unei anumite autenticități a textului (scris la persoana întâi, ca jurnal al celor nouă luni de sarcină). Reeditat în 2010, romanul a și fost tradus în câteva limbi.
Romanul O pasăre pe sârmă, apărut în 2008 și reeditat recent, nu mai are acest atu. Subiectul este arhifrecventat: venirea unei tinere din provincie în Capitală, pentru a urma o facultate, și încercarea ei de a se adapta la noul mediu. Este vorba, bineînțeles, de Facultatea de Litere, care face parte din biografia autoarei. Ea dezminte energic, într-un scurt text reprodus pe ultima copertă, ideea că în roman ar fi vorba de propria ei viață: „Nu e o autoficțiune, e o carte scrisă la persoana a treia, cu un personaj feminin, Sabina, care trebuie să reziste în București, în anii ’90. În mod paradoxal, este un volum cu un substrat social foarte puternic și n-aș fi crezut că este așa. E o reflectare de lumi foarte variate, un roman picaresc, dar și o poveste de dragoste.”
Rezultă de aici un fapt îmbucurător: că autoarei îi place propria ei carte. În ceea de privește însă caracterul autobiografic al scrierii, recunoscut sau nerecunoscut de Ioana Nicolaie, el este evident. Nu pentru că am fi noi la curent cu viața autoarei și am putea s-o comparăm cu narațiunea scrisă la persoana a treia, ci fiindcă dovada caracterului non-fiction al istorisirii o găsim în text. Personajele, situațiile și întâmplările din roman sunt, aproape toate, inexpresive, lipsite de o semnificație artistică. Prozatoarea le înregistrează − nu există altă explicație − numai pentru că le-a cunoscut dintr-o experiență directă și nu le poate uita. Toate au pentru ea o importanță sentimentală. Rememorându-le, Ioana Nicolaie își retrăiește o parte din propria ei existență, ceea ce o înduioșează. Dar pe cei străini de amintirile ei istorisirea îi lasă indiferenți.
De ce ne-ar interesa în ce zi a săptămânii sosește Sabina cu trenul la București, pentru a da examenul de admitere? Ce importanță are pentru noi faptul că ea face mai multe încercări eșuate de a-și găsi o gazdă? De ce trebuie să ni se spună cum este mobilată camera pe care în cele din urmă i-o închiriază „tanti Norica”? Din ce rațiune artistică se face inventarul unei alimentare din vremea noastră (halva și murături, tăiței și paste, ciocolată Africana, pui aduși din America, mezeluri, brânzeturi, ouă, ciuperci etc.)? De ce era nevoie să se reproducă minuțios, ca într-un studiu de fonologie, modul cum combină și pronunță cuvintele românești un arab, Nabil, care o angajează pe Sabina ca vânzătoare la o patiserie? Din ce rațiuni literare sunt relatate neînțelegerile, micile incidente și îmbrâncelile dintre Sabina și iubitul ei, Eman? La ce folosește, în plan artistic, inventarul mărunțișurilor pe care același cuplu – punând pe roate o mică afacere proprie − le comercializează pentru a face rost de bani? De ce trebuie să știm numărul autobuzului în care se urcă la un moment dat Sabina?
Mulți oamenii cred că tot ceea ce li s-a întâmplat lor este important pentru că li s-a întâmplat lor. Dar un scriitor știe ce anume trebuie să selecteze din biografia lui sau ce anume trebuie să inventeze ca să provoace cititorului o emoție estetică.
Ioana Nicolaie se situează pe o poziție greșită povestindu-și amănunțit și nerelevant viața. Ea ignoră faptul că literatura nu este o relație între autor și text, ci una între text și cititor.
Ioana Nicolaie, O pasăre pe sârmă, Iași, Ed. Polirom, 2015, col. „Top 10 +”, 2015 (nu se menționează faptul că este vorba de a II-a ediție; foto copertă: iStockphoto.com/anandaBGD). 240 pag.
(Text reprodus din România literară nr. 45/ 2015)
