Daniel Cristea-Enache 
O carte totodată instructivă și agreabilă este Sabia și imperiul de Ștefan Cazimir, apărută în colecția Istorie a editurii Humanitas și despre care s-a mai scris în „România literară”.
Cînd istoricii literari de calibrul lui Cazimir fac istoriografie propriu- zisă, apare tendința irepresibilă ca anecdoticul să „primeze”, laolaltă cu exoticul, cu pitorescul, cu dedesubturile și culisele Istoriei (cu majusculă). Nefixată asupra unui obiect artistic, perspectiva se „relaxează” și istoriografia se topește în memorialistică, precum la Ov.S. Crohmălniceanu.
Nimic de acest fel în Sabia și imperiul, scrisă într-un stil aproape impersonal și cu „răceală” a observației. Cu o laborioasă documentare prealabilă (bibliografia este listată și defalcată la final), cartea reunește șase medalioane istoriografice, realizate cu exact atîtea date și detalii cît era necesar pentru ca lectura să nu devină nici greoaie, nici facilă. Pilsudski, Atatürk, Hindenburg, Pétain, Mannerheim și de Gaulle sînt personajele ale căror biografii servesc ideea directoare a cărții: există în istoria modernă și personalități parcă predestinate, plecînd „de la zero” și ajungînd, prin autoînvestire, să facă ele însele istoria. N-ar fi fost o idee rea ca un capitol să-i fie dedicat și lui Antonescu, idolatrizat de o parte a românilor pentru motive pe care nu le înțeleg; mitologizarea personajului istoric s-ar putea încheia printr-o „baie” de fapte, de felul celor puse în pagină în medalionul făcut lui Pétain. Dacă timpurile au fost potrivnice, creînd și menținînd contexte macro dificile ori chiar insuportabile, nu-i mai puțin adevărat că unele dintre aceste personalități s-au dovedit la înălțimea „chemării” lor (Pilsudski, Atatürk, Mannerheim, de Gaulle), în timp ce altele (Hindenburg, Pétain) și-au irosit enormul capital simbolic, supraviețuind jalnic propriului model.
Se observă un paralelism izbitor în biografiile și evoluțiile acestor eroi (cu și fără ghilimele) ai timpului nostru. Dincolo de cariera militară pe care o aleg, dincolo de gradele, decorațiile, înaltele însărcinări pe care le primesc, apare la fiecare dintre ei un simț social și istoric de o neobișnuită acuitate. Un fel de al doilea puls, colectiv, prin care personajul cu nume și prenume devine o emblemă aspirațională și identitară a unei națiuni, aflată, aceasta, în momente de cumpănă. Epocile de pace le priesc mai puțin acestor eroi chemați să fie astfel în condiții de criză, de conflagrație și de revoluție. Ascensiunea lor în anii democratici, în „regimul partidelor”, este lentă și cîtuși de puțin spectaculoasă. În schimb, atunci cînd democrația pare să nu mai servească la nimic și e nevoie de o tiranie „ca în Rusia”, ei sînt foarte potriviți în rol. Și-l iau atît de în serios, încît ajung să dețină o putere nemaiîntîlnită, în extazul celor conduși. Pare că întreaga Franță (mai puțin, desigur, generalul de Gaulle, rezistînd la Londra) se bazează pe mareșalul Pétain, după „răpunerea” țării, în numai șase săptămîni, de către Germania lui Hitler. După ce armistițiul este semnat, la 22 iunie 1940, Adunarea Națională, ale cărei lucrări se deschid la Vichy pe 8 iulie 1940, va da rapid întreaga putere în mîinile unui singur om, garantul unui regim „autoritar ierarhizat”. Cu 569 de voturi pentru, 80 contra și 20 de abțineri, parlamentul adoptă următorul articol unic: „Adunarea Națională dă guvernului Republicii puteri depline, sub autoritatea și sub semnătura mareșalului Pétain, cu scopul de a promulga, prin unul sau mai multe acte, o nouă Constituție a statului francez. Această Constituție va trebui să garanteze drepturile muncii, ale familiei și ale patriei. Ea va fi ratificată de națiune și adunările pe care le va institui.” Într-un contrast de efect cu frazarea aceasta mai degrabă bombastică, autorul cărții arată și explică îndată ce se va întîmpla: „Fără a pierde timpul, în ziua de 12 iulie 1940, Pétain promulgă actul constituțional nr. 1, prin care abrogă președinția republicii și se autoproclamă șef al statului francez. Puterile lui, după cum remarca Laval, sînt mai mari decît acelea ale lui Ludovic XIV, întrucît edictele regelui trebuiau supuse parlamentului, în vreme ce Adunarea Națională din 1940 intrase într-o vacanță sine die. Accesul său la funcția supremă face din Philippe Pétain cel mai bătrîn șef de stat din lume, înzestrat totodată cu cele mai largi prerogative.” (p. 91).
Unul și același personaj, Adolf Hitler, făcuse jocurile cu șapte ani în urmă, după ce aversiunea lui Hindenburg față de „caporalul austriac” fusese diminuată prin mai mulți interpuși. Hindenburg ajunsese, prin urmare, o figură istorică la fel de tragică precum Pétain, acum. Dar iată rezumarea situației, cu momentul imediat anterior nașterii celui de-al treilea Reich: „Pînă la urmă, bătrînul cedează. Pe 28 ianuarie 1933, Schleicher e convins să demisioneze, iar pe 30 ianuarie porțile președinției se deschid în fața lui Adolf Hitler, care e numit cancelar al Reichului. Starea de spirit a multor germani, în împrejurările date, a fost exprimată mai tîrziu de către Albert Speer: «A ști că Hindenburg, instanța supremă, îl susținea pe Hitler răspîndea un sentiment de securitate.» Tristă iluzie, repede destrămată. Seara, un cortegiu de 25 000 de oameni – batalioane SA, trupe SS, veterani din «Căștile de oțel» – defilează cu torțe de la 7 seara pînă la 1 dimineața. În sunet de alămuri și răpăit de tobe, fluviul de foc trece prin Poarta Brandenburg și se scurge apoi pe sub ferestrele cancelariatului. La una dintre ele, sprijinit în baston, mareșalul contemplă uluit amploarea fenomenului declanșat de el însuși. La o fereastră vecină, flancat de Göring, Goebbels și Hess, Hitler răspunde cu brațul ridicat ovațiilor frenetice care urcă spre el din stradă. Berlinul celebra în avanpremieră nașterea celui de al treilea Reich.” (p. 77).
Colectivitatea însăși își leagă speranțele de cîte un lider providențial, trecînd de la unul la altul, în numai cîțiva ani, fără conștiința faptului că se contrazice flagrant. Uneori, intervalul dintre ovațiile făcute unui conducător și cele adresate succesorului este grotesc de redus. În 1940, Mareșalului Pétain i se trimit în dar „fructe, vinuri, brînzeturi, gîște, miei (…), ceainice, bastoane, umbrele, cuțite, broderii, machete de vapoare, soldați de plumb, gravuri în lemn, cupru sau piele” și tot atunci încep să apară, într-o „sminteală” colectivă, „stilouri, barometre, prespapieuri, timbre, batiste, calendare, farfurii” cu efigia lui Pétain. În vara lui 1945, împotriva aceluiași Pétain „este pronunțată sentința capitală”, comutată în închisoare pe viață. Jalnicul erou din jalnicele timpuri moderne va deveni, în anii 1945-1950, „cel mai în vîrstă deținut din lume”.
Nici marele învingător, de Gaulle, nu va avea parte de cine știe ce recunoștință din partea francezilor cărora le redase demnitatea. Regăsirea totală a colectivității într-o individualitate excepțională pare a funcționa numai în condiții de criză, de război, de catastrofă. Pe timp de pace, drumurile se despart. În ianuarie 1946, de Gaulle, eroul Franței, demisionează. Efectul? „Anunțul public al demisiei generalului n-a produs nici o reacție notabilă: nici mitinguri, nici greve, nici manifestații de stradă. Retras provizoriu în reședința prezidențială de la Marly-le-Roi, de Gaulle a crezut inițial că autoritățile blochează mișcările mulțimii. Un ofițer trimis în recunoaștere va constata absența oricăror baraje ale poliției. Francezii, apăsați de lipsuri, au întîmpinat evenimentul cu mîhnire, dar fără mari emoții.” (p. 145).
Cel mai spectaculos capitol al cărții rămîne totuși cel dedicat lui Atatürk, fiindcă acesta a reușit, ca altădată Petru cel Mare, „remodelarea integrală a unui stat și a unei națiuni”. Autocrat „legal”, Atatürk este președintele republicii și al consiliului de miniștri („cu dreptul de a-i numi și revoca din funcție”), președintele Marii Adunări Naționale și al Partidului Popular Turc, comandantul suprem al armatei. În două mîini se strîng, așadar, „toate formele puterii civile și militare”, iar modernizarea pe care o face conducătorul este accelerată, brutală, revoluționară. E interzis fesul, sub poruncă să fie înlocuit cu pălăria; iar împotriva celor care se răzvrătesc se instituie starea de asediu, cu tribunale speciale. Un imam refractar la pălărie e condamnat la moarte și spînzurat. Se introduce calendarul gregorian, se numerotează anii conform erei creștine, se desemnează duminica drept zi de odihnă, se adoptă alfabetul latin. Cu creta la tablă, Mustafa Kemal Atatürk expune scrierea după noul alfabet. Condamnații nu sînt eliberați la termen dacă nu fac dovada că știu să scrie și să citească în alfabetul latin. În schimb, cei care învață repede noul alfabet sînt amnistiați (!), „indiferent de natura infracțiunii”. Se traduce Coranul în limba turcă, impusă „ca limbă a serviciului religios”. Se schimbă toponimele, se scot din uz cuvintele arabe, persane ori europene avînd sinonime în limba turcă. Turcii dobîndesc nume de familie. Se suprimă din Constituție articolul ce proclama islamismul religia oficială a statului turc. Se adoptă codul civil elvețian, codul penal italian, codul comercial german. Este suprimată poligamia. Femeile obțin în 1930 dreptul de vot. Și multe a mai făcut în scurt timp „Părintele turcilor”, dar trebuie să-mi închei cronica…
Sabia și imperiul e o carte scrisă de un autor hiperinteligent, cu exactitate, cu atenție la contextul istoric și la detaliile care l-au compus; și cu farmec.
