AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

Doi prozatori canonici: Ion Druță și Vladimir Beșleagă

O singură frază „pe linie” se poate găsi în romanul lui Ion Druță Clopotnița, scris la Moscova în 1972 și ajuns la ediția a VII-a¹. Ea apare spre final, într-un discurs ținut de un biet profesor externat din spital (la Chișinău) și revenit în satul (Căpriana) unde ambiționase a forma învățăcei.

Profesorul fiind de istorie, iar întregul roman fiind unul despre pierderea rădăcinilor, laolaltă cu a mărturiilor despre vechimea unei vetre, fraza cu pricina vine… ca nuca-n peretele școlii sătești:

„— Cum se poate una ca asta, Marie?! Că doar istoria n-o fi însemnând numai cioburi și vase de lut scoase de savanți la marginea Orheiului! Istoria nu se concentrează doar în icoane și clopotnițe ridicate în vârfuri de deal, oricât de vechi și oricât de mărețe ar fi ele. Istorie se cheamă și zborul navelor spațiale, și ploaia din zece spre unsprezece aprilie, și daravera din școala noastră.”²

Intervenția aceasta pretins pedagogică mai continuă nițel, ca și cum Druță ar fi vrut să se asigure că mesajul, oferit ca o concluzie pentru Clopotnița, este suficient de convenabil pentru „foruri”, legitimând ideologic romanul în ansamblu. Căci, altfel, acesta numai „căldicel” și comod nu este, la începutul anilor ‘70, în Uniunea Sovietică³ sau oriunde altundeva în interiorul lagărului socialist.⁴

În capitolul pe care i l-a dedicat lui Druță în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi semnalează „refuzul convențiilor ideologice oficiale”⁵, pentru ca ulterior, începând cu 1994, atitudinea scriitorului să fie amendată astfel: „a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat”⁶, istoricul literar făcând, din această perspectivă, observații și asupra operei anterioare a lui Druță: „în opera sa n-au lipsit notele de regionalism literar cu o tendință estetică antiromânească”⁷. Într-o „schiță de portret” făcută lui Druță la 80 de ani, Alexandru Burlacu va sintetiza astfel receptarea scriitorului după 1990: „atitudinile noastre față de Druță s-au polarizat și radicalizat fundamental, oscilând între idolatrizarea și damnarea scriitorului”⁸.

În Clopotnița, însă, Druță a vrut și a reușit să publice o proză a identității comunitare, rurale și naționale, în cercuri concentrice pe care personajul central ajunge a le suprapune. În jurul lui se se paginează, așa-zicând, romanul, lipsit de un narator impersonal și știutor. Fiecare capitol îl are în centru pe Horia Holban, bucovineanul ajuns profesor la Căpriana, după ce, ca student la Chișinău, promitea o carieră mai înaltă.

Aflăm aceste aspecte și detalii biografice treptat, pe măsură ce romanul avansează și profesorul se tot apropie de locul dăscăliei sale. Cartea începe cu un prezent confuz și problematic al „eroului” care, externat din spitalul republican din Chișinău, deambulează prin oraș și se lasă chinuit de amintirile proprii. Drumul spre casă al bolnavului de inimă durează aproape cât tot romanul și, într-un anumit sens, el nu se sfârșește niciodată.

Care este, cu adevărat, casa, locul în care protagonistul își poate regăsi identitatea profundă? Chișinăul studiilor superioare, al dezvoltării urbane și al perspectivelor de carieră? Căpriana, sat vechi și amărât cu copii care moțăie („picură”, scrie Druță, cu unul dintre superbele regionalisme din carte) la ore fiindcă au muncit cu brațele toată săptămâna? Sau locul natal din Bucovina, țara unde „era soare și frumos” și unde „anul întreg mirosea a stejar”?

Dacă personajul are o dramă a nefixării, însăși punerea ei și procesarea continuă a acestei problematici arată importanța fiecărui termen de apartenență. În două dintre aceste locuri aproape sacre, pentru cât a investit eroul, sufletește, în ele, timpurile noi reprezintă o forță deopotrivă destructivă și auto-propagată.⁹ Prin cimitirul din Chișinău, cu nucul bătrân, în care fostul student își cheltuia romantismul, vor trece în curând troleibuze. Iar clopotniței vechi de secole din Căpriana, ducându-ne spre epoca lui Ștefan cel Mare și legându-se, la propriu, de aceasta, i-a pus gând rău tocmai directorul școlii din sat, personaj de o energie demonică, cu „spatele” asigurat de instanțele superioare de partid și de stat. Bietul erou pozitiv are a-i învăța istorie, „la coada vacii”, pe niște copii¹⁰ dintr-un sat dominat de un scelerat precum omologii din romanele lui D.R. Popescu; și exact în Căpriana în care istoria este predată atât de frumos, clopotnița străveche, pusă în titlul romanului, va fi până la urmă eliminată din decor.

Punctul forte al romanului nu stă totuși în acest conflict, mai degrabă schematic, între vechi și nou, tradiție și progres, vocație pentru o meserie și interes de carieră și parvenire. Clopotnița devine un roman absolut remarcabil prin aceea că își „ascunde” conflictul și chiar trama epică, interiorizând întâmplările și faptele, făcându-le să rezoneze în sensibilitatea rănită¹¹ și în conștiința personajului pozitiv.

Tot ceea ce se întâmplă, semnificativ, în jur și tot ceea ce s-a petrecut, edificator, în anii din urmă este procesat și reprocesat de un eu suferind, de un profesor tânăr parcă strivit de viața încă netrăită ca lumea. Repulsia „proaspătă” resimțită de pacientul abia externat din spital se amestecă încontinuu cu amintiri nu mai puțin dureroase, iar tânărul energic și pozitiv pare că a lăsat acum locul unui îmbătrânit înainte de vreme, un personaj lovit și căzut, devitalizat și consumat.

Arta lui Druță se vede nu numai în stilul narațiunii și în cele câteva tablouri realizate cu o mână de maestru, ci și în această perspectivă romanescă incitantă: să vezi lumea prin ochii unui om care și-a pierdut interesul pentru ea; și să cântărești o viață, sensul acesteia, cu conștiința lui deja formată că, pentru el anume, nu mai e niciun sens.

Episoadele deja consumate și noile întâmplări prin care va trece „eroul” se vor adăuga acestei fond de conștiință „obosită”, epuizată și de cunoaștere deja saturată. Pe când neobositul director este mereu proaspăt și inventiv în ticăloșiile sale, omul cumsecade, cu dreptatea de partea lui, a devenit blazat și apatic. Iar romanul ia coloritul și ritmul deziluziilor celui de-al doilea, nu dinamismul și suculența epică a manevrelor celui dintâi.

Clopotnița este un roman al identității, cum spuneam, dar scris dintr-o perspectivă și cu o viziune modernă, psihologizantă, aderentă la relieful interior. Prin ochii celui atât de îndrăgostit, cu câțiva ani în urmă, de actuala nevastă, aceasta se vede acum, brusc, îmbătrânită, lipsită de frumusețe și de viață. Dracul de fată care-l pusese pe jar pe bucovineanul neexperimentat a devenit, în privirea aceluiași, un personaj ca oricare altul, o dezamăgire în plus. Probabil că și reciproca e adevărată: tânărul energic și idealist care însuflețea satul cu lecțiile și exemplele lui s-a transformat într-un ratat.

Dacă paginile decepției și ale blazării sunt foarte interesante prin această schimbare de perspectivă, implicând o observație mai crudă, mai realistă, scenele și capitolele cu tinerețea plină de idealuri și credințe sunt scrise cu o pană lirică. Druță este performant, stilistic, în ambele registre, însă ceea ce în portretul interior pretindea o doză de sadism, în tabloul liric cere „gingășie” și poezie. Scriitorul le găsește, ca Sadoveanu¹², în contemplarea naturii și, ca Preda¹³, în descrierea meticuloasă și cu umor conținut a obiceiurilor și sărbătorilor rurale. Iată mai întâi „zarea” dinaintea răsăritului, contemplată de doi îndrăgostiți, copii de țărani:

„Pământurile învălurate fugeau, rând pe rând, pierzându-se într-un fum subțirel tocmai hăt spre Nistru, spre Hotin, și, dincolo de fumul cela subțire, se mai vedea ceva, dar ceea ce se vedea era mai mult pentru suflet decât pentru ochi. Văile suflau din plin, boarea lor se tot ridica în pături moi, albe, dar, răsfățate cum erau, văile voiau să mai doarmă un pic. În zori, și plapuma se întinde, și păturile de fum s-au tot lungit și lățit de-au acoperit totul. Se vedeau numai crestele dealurilor plutind într-o mare albă, liniștită, iar ei doi, pe-o muchie de deal, pluteau pe acea mare.”¹⁴

Și iată acum viața satului, ce se întâmplă „de hram”, povestit pe îndelete și cu o duioasă ironie de către un cunoscător al obiceiurilor. Pagina este memorabilă:

„Mai spre seară, începe poftirea musafirilor — ehei, și apoi să vezi vorbă lungă, vorbă mustoasă, vorbă de la țară. Da ia mai haideți și pe la noi, că pe la noi încă n-ați fost și cum se poate una ca asta, zău, chiar vă rugăm, uite, vă rugăm și vă poftim să treceți numai pentru cât se închină un rând de pahare, pentru un rând de pahare, nu mai mult!

O parte din musafiri, mai ales femeile, continuă să facă mofturi, bărbații înclină să cedeze și numai ce-i vezi venind cârduri-cârduri pe ulițele satului. Stăpânii merg înainte, musafirii vin în urma lor, dar iată că, la o răscruce, răsare ca din pământ un omulean vesel și cumsecade, care nu a avut vreme să se repeadă până în mijlocul satului să-și poftească de acolo musafirii. Nevasta îi scoate peri suri că de ce adică stau ei cu masa gătită, iar la masă — nimeni. Atunci, bietul om ce să facă — iese în drum, își alege un cârd de musafiri invitați de altcineva, îi oprește și se jură că-și face seama dacă ei nu intră măcar pe-o clipă în casa lui. Uite, leagă ștreangul de salcâmul cela de la colț, vâră capul în laț și ar fi păcat, zău, că-i om încă tânăr, are nevastă, copii.

Musafirii se opresc cu toții, pentru că, oricum, rămâne o nevastă vădană, rămân copiii orfani.”¹⁵

Cinstirile „la hram” continuă… Clopotnița este un roman puternic și original, rezistent și după patruzeci și cinci de ani.

*

Tot un roman ce rezistă, în opinia mea, și la cincizeci de ani de când a fost scris este Zbor frânt¹⁶ de Vladimir Beșleagă, autor basarabean care l-a pus pe hârtie în trei luni din 1965 și l-a revăzut, conform mențiunii din final, în 1997. Alexandru Burlacu, care i-a dedicat lui Beșleagă în 2014 o întreagă carte¹⁷, îl numește încă din preliminariile acesteia „cel mai important romancier al timpurilor noastre”¹⁸ și dedică romanului Zbor frânt primul capitol, cu aproape cincizeci de pagini de contextualizare, analiză și interpretare critică.¹⁹ O evaluare similară făcuse Ion Simuț în volumul apărut anterior Europenitatea romanului românesc contemporan, în care titlul capitolului dedicat lui Beșleagă era elocvent (Vârful ierarhiei în proza basarabeană), cum edificator era și paragraful final din analiza romanului Zbor frânt:

„În opinia mea, Vladimir Beșleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului XX, mai important pentru că e mai modern, mai tehnic și mai complex decât Ion Druță sau decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de Est.”²⁰

La polul opus al receptării prozei lui Beșleagă pot fi înscrise Istoriile literaturii române scrise de Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu și Marian Popa. „Cel mai important romancier al timpurilor noastre”, „cel mai important prozator basarabean al secolului XX” nu apare nici măcar la Indice în Istoria lui Manolescu; nu are parte de niciun rând în Istoria lui Popa; și apare o dată ca un nume într-o enumerare în Istoria lui Ștefănescu.

Prozatorului basarabean i se dedică puțin mai mult de o pagină în Istoria lui Mihai Cimpoi²¹, însă aici lipsește o judecată de valoare explicit formulată. Observând asemenea sinuozități ale lecturii operei lui Beșleagă, în integralitatea ei, se poate spune că titlul romanului Zbor frânt²² va fi fost premonitoriu pentru receptarea critică a scriitorului, în spațiul literar basarabean și în cel românesc.

Avem aici o proză în care elementul psihologic și cel moral impregnează narațiunea și îi oferă drama. Pe un mal și pe celălalt al Nistrului, în timpul luptelor susținute dintre germani și ruși, în cursul celui de-al doilea război mondial, un „băietan” de vreo 13 ani intră fără să vrea în rolul unui „spion” sau al unui „bolșevic” (în funcție de tabăra în care nimerește). E Isai un „pui de șarpe” care „s-a dus cu nemții” ca să-i „slujească”? Ori este un „moldovean prost” care, cu o crescândă viclenie, îi duce de nas pe nemți pentru ca satul lui de pe celălalt mal al Nistrului să nu fie făcut „țărnă”?

Este o dramă similară celei din Pădurea spânzuraților sau din Ițic Ștrul dezertor de Rebreanu, complicată nu numai prin vârsta personajului, ci și prin condiția lui de basarabean. Chiar și în contextul sovietic post-stalinist și post-hrusciovist al lui 1965, an de maximă liberalizare în România, Beșleagă nu putea pune, în romanul său cu un fundal istoric atât de precis, punctul pe i.²³

Tematica războiului din Est le fusese prozatorilor de limbă română fie interzisă, fie impusă într-un mod distorsionat. Războiul din Est era unul hitlerist sau nu era deloc. Despre înțelegerea prealabilă dintre Hitler și Stalin, despre împărțirea Europei printr-un pact făcut între ei, despre ocuparea altor țări de către Armata Roșie, romanul lui Beșleagă nu putea face vorbire în 1965, după cum niciun roman scris și publicat dincoace de Prut, până în 1989, nu putea să pomenească.

Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, deși cu o miză complet diferită de cea a restituirii adevărului istoric, nu a putut fi reeditat mult timp, tocmai din cauza punctului său nevralgic, în ochii și în grila Cenzurii. În Zbor frânt, pe sub drama băiatului prins între două tabere se ghicește, mai mult decât se expune, și drama populației basarabene implicate în războiul a doi ocupanți. Este o temă sensibilă încă și astăzi, fiindcă în cadrul istoric al conflagrației mondiale se cuprind milioane de cadavre și orori inimaginabile. Dar autorul reușește cumva să dea sugestia dublei mutilări a protagonistului și — prin el — a „neamului” de care aparține.

Nu numai că el este bătut și umilit pe ambele maluri ale Nistrului, cel ocupat de nemți și cel apărat de ruși; dar în câteva rânduri, în fluxul rememorării unor episoade din viața familiei și a comunității, se distinge o scenă-cheie, cu o semnificație aparte. Cei care vin noaptea și duc oameni din sat undeva departe reprezintă, vai!, chiar măreața Uniune Sovietică, patria lagărelor dinaintea războiului în curs; și de după el. Curajul lui Vladimir Beșleagă de a atinge în 1965, chiar dacă nu explicit și tranzitiv, subiectul Gulagului sovietic și al „familiarizării” basarabenilor cu el merită apreciat ca atare.²⁴

Ca și la D.R. Popescu, în povestiri și în romane, în Zbor frânt adevărurile istorice sunt strecurate în pagini printr-o scriitură complexă și derutantă.²⁵ Romanul așa-zicând clasic și transparent, cu un narator omniscient și fapte ale personajelor ușor interpretabile prin sistemul de valori și cel de semnificații, nu mai poate servi scopurile prozatorilor noștri prinși în menghina Cenzurii și confruntați permanent cu directiva ideologică.

Beșleagă nu poate aborda în stilul Preda istoria aceasta dureroasă a mutilării Basarabiei de către doi ocupanți; și atunci el o complică narativ, o interiorizează într-o proză de formulă psihologică, îi schimbă perspectiva. Lucrurile nu mai sunt văzute de sus și clar, ci din vălmășagul de fapte, în care percepțiile sunt foarte vii, dar contururile reale nu pot fi corect apreciate.

Așa a și trecut probabil romanul de față de Cenzură: prin încețoșarea perspectivei generale și fragmentarea intrigii într-o suită haotică de secvențe, „agățate” de personaje care nu știu exact ce li se întâmplă. Aproape fiecare scenă este „spartă” în bucăți în care se reflectă, ca în niște cioburi de oglinzi, un anumit moment din experiența protagonistului.

Când în cuprinsul unei scene „eroul” nu mai este băiatul de 13 ani, ci „bunelul”, procedeul fărâmițării epice pentru inducerea în eroare a cenzorului este reluat. Totul e neclar și interpretabil — și poate fi atribuit nu atât intenției auctoriale, cât halucinației personajului. După cum a arătat și Eugen Negrici, în mai multe rânduri, în Literatura română sub comunism. Proza²⁶, modernismul prozastic al generației ‘60 (acea „ramură” interesată de recuperarea ficțională a adevărurilor istorice) este strâns legat de Cenzura vigilentă și de strategiile folosite de romancieri pentru a o înșela.

În Zbor frânt, și mai frântă decât viața personajului este chiar proza care o înfățișează: de la o distanță atât de mică, încât cititorul nu mai poate distinge între gestul firesc și cel „eroic”, între adevărul istoric și unul personal, între ceva ce are semnificație și ceva complet absurd.

La limită, deși taberele care se înfruntă sunt bine precizate, nu mai putem distinge între un mal și altul al Nistrului. Romancierul evită cu inteligență artistică expunerea maniheistă (nemții odioși vs. rușii buni de să-i pui pe rană) și complică narativ și analitic lucrurile suficient de mult pentru ca apartenența la o tabără să nu mai conteze. Cu oricine ai fi, e rău; și pe oricare mal ai ajunge, e jale.

Romanul, extrem de pregnant, cuprinde și un fel de odă — dedicată, firește, nu ocupantului sau ocupanților, nici măcar celor ocupați (bieții basarabeni), ci anume Nistrului²⁷ care îl fascinează pe Beșleagă precum Oltul pe Bogza. Stilul acestei „ode” este unul delicios, bătrânesc-sadovenian; și merită un fragment ilustrativ:

„Îi întunecat la chip Nistrul… Și cum să nu fie întunecat și supărat și să nu se încrețească la față, dacă hăt cine știe de când, din ce vremuri îndepărtate, pierdute în uitare (le ține minte bine, pentru că atâtea câte le știe el nu le știe nimeni, atâtea câte a văzut apa lui n-a văzut nimeni, și dacă s-ar apuca să povestească și să spună măcar a mia parte din câte le-a văzut și le știe, ar trebui ca să le asculți nu o viață de om, dar cam tot atâtea vieți de om câte s-au perindat pe malurile și peste valurile lui de la începutul începuturilor, când s-a oglindit primul chip bărbos în oglinda lui și s-a aplecat mirat să vadă cine-i acolo la fund, și a dat cu mâna și s-a scos pe sine însuși, dar sfărâmat, așchii, și până la pădurile de picioare de cai iuți, mărunți, ce-au trecut fie înot, fie în vad peste dânsul, ca o ceață, ca o negură, pustiind malurile; de la păsările albe, care treceau de două ori pe an cârduri ori unghiuri sus în înălțime, și până la ciorile acestea de fier negre, care vuiesc și uruie acum zi și noapte, cărând moarte, unele înspre răsărit, altele înspre apus), din vremurile acelea străvechi era deprins Nistrul, dacă ajungea la șesul acesta neted, să curgă în voie, lin, nestingherit de nimeni, să se bucure de verdeața pădurii, a livezilor, de cele două sate albe, unul pe un mal, altul pe celălalt mal”²⁸

Ajuns la a opta ediție, dată ca definitivă, după aproape cincizeci de ani de la prima, Zbor frânt este un roman basarabean ce ar trebui omologat critic și integrat în literatura română de care în fond aparține.

_______

Fragment din volumul Scriitori din Basarabia (Studii literare), în curs de apariție la Editura Știința din Chișinău, cu o postfață de Alex. Ștefănescu

NOTE

¹ Ion Druță, Clopotnița, roman, ediția a VII-a. Chișinău: Editura Cartier, 2015, 280 p.

² Idem, p. 271.

³ Într-o cronică la un volum relativ recent de proză memorialistică semnat de Druță, Mircea V. Ciobanu face o referire directă la romanul Clopotnița, pe care îl califică drept unul „subversiv”: „romanul subversiv al lui Druță din anii ‘70 (Horia, personajul principal de acolo, era și el venit din Bucovina, plai cu un loc aparte în memoria afectivă a lui Druță)”. În art. Ce ascunde „căsuța de la răscruce”?, „Viața Românească”, nr. 10, 2018.

⁴ Într-o contribuție memorialistic-critică nuanțată, Andrei Țurcanu vorbește despre disidența lui Druță, care ar fi avut, la propriu și la figurat, regim de exclusivitate: „Povestea unui David basarabean care îl împunge cu penița de aur pe Goliatul sovietic e, eufemistic spus, puțin cam exagerată. Disidență a făcut numai Ion Druță. Una cu intermitențe și ambiguități, personalizată la maximum într-o confruntare dintre autorul cu cele mai vădite în epocă virtuți de scriitor național și prim-baronul local al PCUS, Ivan Bodiul.”. În vol. Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi. Chișinău: Editura Cartier, 2017, p. 24.

⁵ Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. Chișinău: Editura ARC, 1997, p. 178.

⁶ Idem, p. 178.

⁷ Ibidem, p. 178.

⁸ Alexandru Burlacu, Texistențe, vol. II: Scara lui Osiris, Chișinău: Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filologie, 2008, p. 157.

În acest mic studiu al receptării operei și biografiei lui Druță, criticul basarabean citează rânduri încă mai aspre ale lui Ion Simuț: „dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druță a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor național. Așa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druță a rămas sovieticul romanului basarabean”. Apud Alexandru Burlacu, op. cit., p. 158.

⁹ Linia de conflict între „timpurile noi”, industrial-citadine, și starea veche, ancestral-rurală, este remarcată și de Alexandru Burlacu, pentru care Druță „e un exponent al țărănimii împilate”, al omului „vechi”, în „dezacord flagrant cu dezideratele regimului de ocupație de a proslăvi, în limbajul epocii, omul nou”. Ibidem, pp. 160, 161.

¹⁰ Andrei Țurcanu rezumă astfel situația și condiția „eroului” pozitiv lăsat singur: „În confruntarea cu Baltă, Horia din Clopotnița lui Druță e și mai singur, ceilalți, inclusiv elevii săi, aflându-se, de frică, din lașitate, sub vraja hipnotică a puterii.”. În vol. Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi, ed. cit., p. 139.

Și în continuare, cu referire directă la epoca Brejnev: „În Clopotnița, scrisă pe când Brejnev era încă în forță, elevii nu se solidarizează cu învățătorul lor de istorie din teama de puterea vindicativă, necruțătoare a lui Baltă.”. Ibidem, p. 140.

¹¹ Nina Corcinschi a analizat, în romanul Frunze de dor apărut în 1957, în plin realism socialist, un „eros auroral” și o aceeași condiție de învins a personajului: „Personajul lui Druță este un învins, iar la mijloc nu e doar un eșec sentimental. Erosul e doar cutia de rezonanță cea mai sensibilă, care a developat fractura ontologică a universului patriarhal al personajului.”. În vol. Narațiuni ale erosului, eseu. Chișinău: Editura Cartier, 2020, p. 74.

¹² Comparația cu Sadoveanu a făcut-o, printre alții, Mihai Cimpoi, în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, istoricul literar înscriindu-l pe Ion Druță în categoria „creatorilor rurali în literatură”. Ibidem, p. 179.

Marian Popa consideră că tema „capitală” a lui Druță este „ancestralitatea”, o temă pe care o numește „comodă”, „argumentând” în termeni mai mult decât discutabili: „poate fi acceptată în imperiul sovietic ca aspirație proto- sau preistorică pură, tratabilă în devălmășie, iar de aborigenii săi drept revenire la sinele etnic.” În Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București: Editura Semne, 2009, p. 1097.

De observat că în istoriile literaturii române opera lui Druță nu ocupă un loc însemnat. În Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Alex. Ștefănescu îi dedică numai câteva rânduri, iar în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (ediția a II-a, revăzută și revizuită), Nicolae Manolescu — nici unul, fixându-l pe Druță pe lista autorilor „de dicționar”.

¹³ Valeriu Cristea îl compară pe Druță cu mai mulți prozatori de factură realistă, printre care și Preda: „…nu poți să nu te gândești la Ion Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan sau Marin Preda. Într-atât de puternic structurată e imaginea propriei lumi țărănești pe care prozatorul basarabean o oferă, într-o limbă de o rară frumusețe.”. Apud Dicționarul General al Literaturii Române. C/ D. Coordonator general: Eugen Simion. București: Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 766.

O observație validă a făcut Ion Simuț în legătură chiar cu aceste apropieri critice: „critica de la Chișinău îl raportează pe Ion Druță mai frecvent la Mihail Sadoveanu decât la Marin Preda”. În vol. Europenitatea romanului românesc contemporan. Oradea: Editura Universității din Oradea, 2008, p. 85.

¹⁴ Ion Druță, ed. cit, pp. 70-71.

¹⁵ Ibidem, p. 87.

¹⁶ Vladimir Beșleagă, Zbor frânt, ediția a VIII-a, definitivă. Chișinău: Editura Cartier, 2013, 272 p.

¹⁷ Alexandru Burlacu, Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului. Chișinău: Editura Gunivas, 2014, 132 p.

¹⁸ Idem, p. 12.

¹⁹ În aceeași carte, structurată didactic, Alexandru Burlacu schițează și o bibliografie critică a prozei lui Vladimir Beșleagă, cu critici și istorici literari, de pe ambele maluri ale Prutului, care au avut contribuții semnificative. La data apariției volumului (2014), bibliografia critică pe subiectul Beșleagă număra zeci de cronici și studii literare, iar criticul român cu cele mai multe contribuții era Ion Simuț.

²⁰ Ion Simuț, Europenitatea romanului românesc contemporan, ed. cit., p. 100.

²¹ Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. cit., pp. 199-200.

²² Conform unei restituiri bibliografic-editoriale, primul titlu al romanului ar fi fost Țipătul lăstunului, la care scriitorul a renunțat în favoarea lui Zbor frânt. Această informație de istorie literară o oferă Aliona Grati: „Primul şi, deocamdată, singurul volum cu poezii al lui Vladimir Beşleagă a apărut în 2006, la Cartier, într-o ediţie alcătuită de criticul literar Andrei Ţurcanu. Ţipătul lăstunului este o preluare a titlului abandonat la publicarea romanului Zbor frânt. Atunci scriitorul renunţase la această sintagmă frumoasă şi sugestivă tocmai pentru că i se părea prea poetică.”. Aliona Grati, în vol. Cronici în rețea, Iași: Editura Junimea, 2016, p. 181. În tabelul cronologic realizat de Alexandru Burlacu la volumul său Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului, titlul inițial al romanului Zbor frânt diferă prin punerea lăstunului la plural: Țipătul lăstunilor. V. Alexandru Burlacu, ed. cit., p. 7.

Despre al doilea substantiv pus la plural vorbește scriitorul însuși, care și-a tot „cântărit” cuvintele: „Titlul de lucru, cel notat în manuscris, e Ţipătul lăstunilor. După ce am prezentat manuscrisul la editură, după ce a fost făcută macheta, mi s-a cerut să scriu un mic cuvânt introductiv. L-am scris. Şi în drum spre editură mi-a venit un gând că titlul este pretenţios… ţipător. Cuvântul ţipăt mi se păru prea direct. Am găsit un alt titlu şi editura l-a acceptat. Poate că nici acesta nu e prea fericit. Nu ştiu de ce, dar aceşti doi r în zbor şi în frânt mi se părea că aduc o nuanţă de aspru, de dur, pe când dincolo în ţipătul şi lăstunilor cei doi de l parcă nu exprimau esenţa, atmosfera cărţii. Mi s-a întâmplat să schimb şi titlurile altor cărţi. (…) Ţipătul lăstunilor îmi părea mie un titlu prea poetic pentru o carte ca aceasta…”. Apud Alexandru Burlacu, ed. cit., pp. 20-21.

În ambele variante, după cum se poate vedea, Beșleagă a renunțat la titlul inițial din cauza poeticității sale.

²³ Andrei Țurcanu înscrie apariția romanului într-un moment fast al romanului basarabean din timpul regimului trecut: „Zbor frânt, scris în 1965, a apărut în 1966, anul de grație al romanului românesc basarabean postbelic.”. În Proza lui Vladimir Beșleagă între bulversarea paternului și mitologia maternului.

²⁴ Ion Simuț l-a apropiat pe Vladimir Beșleagă de Augustin Buzura, mai întâi printr-o biografie „de scriitor incomod”, apoi prin confruntările dure cu Cenzura, iar la urmă prin chiar „sensibilitatea morală ultragiată ca problemă esențială a omului”, din romanul Zbor frânt. Ion Simuț, în vol. Europenitatea romanului românesc contemporan, ed. cit., pp. 95-98.

²⁵ Sub raportul scriiturii, Beșleagă a fost comparat cu D.R. Popescu și, într-un context mai larg, cu Faulkner: „formula modernă evident proustiană și faulkneriană” (Mihai Cimpoi, op. cit., p. 200); „în complexitatea sintactică a frazei narative, Vladimir Beșleagă concurează cu D.R. Popescu, N. Breban sau Augustin Buzura. E parcă mai apropiat de cel dintâi, în caracterul difuz și oral al exprimării, în amestecul de timpuri și senzații, având în comun, fără îndoială, o origine faulkneriană.” (Ion Simuț, op. cit., p. 99).

²⁶ Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza. București: Editura Fundației PRO, 410 p.

În sinteza lui Negrici este contextualizată și apropierea prozei lui D.R. Popescu de cea a lui Faulkner: „La jumătatea anilor ‘60, primele traduceri din Faulkner produseseră — ne amintim — o puternică impresie cititorilor români, avizi atunci de nou și de lumină. Nu e exclus ca la originea acestei depline sincronizări a romanului F cu proza modernă a secolului XX să fi stat și contactul cu lumea cărților lui Faulkner, de care îl leagă pe autorul nostru câteva amprente stilistice” (p. 334).

²⁷ De altfel, Alexandru Burlacu include Nistrul în „sistemul de personaje” din roman, chiar dacă îl pune la finalul listei, după cele umane: „Este personajul fabulos cu destin pe potriva numelui.”. În vol. Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului, ed. cit., p. 39.

²⁸ Vladimir Beșleagă, ed. cit., pp. 63-64.