Autencititate

Generația ‘80 de poeți oferă exemplul unui Ion Mureșan, autor „steril” care lasă mulți ani să se adune pentru a publica o nouă carte de versuri; și pe cel al unui Liviu Ioan Stoiciu, scriitor „prolific”, cu apariții editoriale succedate într-un ritm susținut. Nu numai poeticile lor diferă, de la post-expresionismul histrionic al lui Mureșan la pseudo-prozaismul fantasmatic al lui Stoiciu, ci și modalitatea în care le explorează și le exploatează. Efecte 2.0, cel mai recent volum de poezie al lui Stoiciu (despre care s-a scris deja o cronică atentă în „România literară”), a apărut din aceeași convingere a autorului că între autenticitatea parcursului liric și traversarea unor faze existențiale există o legătură ce trebuie examinată.

Cel care o face, la vedere, este chiar poetul, regăsit în mai toate ipostazele protagonistului; nu însă și în titlul cărții și în „explicația” lui mai degrabă comică: „Versiunea 2.0 a aplicației Poezie…”. Minus această concesie de adaptare silnică la noi și diferite limbaje, cartea e ilustrativă deopotrivă pentru scriitura lui Stoiciu și pentru obsesionalul poetic care o face inconfundabilă. Cele trei cicluri, Rar sus, Împotrivirile și De necuprins, modulează un lirism al traumei și angoaselor, al nefericirii văzute pe dinăuntru și pe toată circumferința, dar într-un plan ce rămâne realist și „mundan”, fără o ridicare la putere simbolică și fără expresionism. Găsesc o explicație pentru numărul relativ mare de volume de poezie semnate de Stoiciu în chiar formula lui lirică. Dacă poeți expresioniști „puri” precum mai sus menționatul Mureșan sau post-„optzecistul” Ioan Es. Pop nu pot multiplica o experiență-limită a subiectului poetic și una revelatorie a limbajului (așa cum Nichita Stănescu nu a mai putut scrie 11 elegii decât prin auto-pastișare), Stoiciu e solicitat de propriul parcurs, în care fiecărui episod și celei mai banale secvențe li se poate atribui un semn. Oriunde am deschide cartea de față, poemele sunt înțesate de lucruri oarecare ce capătă o fosforescență stranie și de fapte mărunte ce pot deveni, dintr-o dată, mari. Și aceasta fiindcă Stoiciu nu lucrează cu simboluri (podul, pivnița, păpușa de cârpă, râul de sânge: arsenalul expresionist de la Mureșan și Pop) prin care elementele de real și de cotidian să-și transgreseze planul și să adere la o altă ordine. Aici, dimpotrivă, un poem reunește și „amestecă” elemente și aspecte ale unor (i)realități diferite, supraîncărcând regimul realist cu componente onirice sau biblice, vizionare sau fantastice. În Sminteli vedem parcă o scenă de film S.F., cu un „obiect conic transparent” plutind „în aer la mică înălțime” și făcând oamenii să deraieze. Delirul nu afectează nici sintaxa poemului, nici lexicul, poetul observând cu aceeași minuțiozitate cadrul în care a pătruns nebunia. Arta lui Stoiciu se vede și din finețea cu care firescul așezat și „împământenit” va fi descris în contaminarea lui progresivă. Personajele își pierd mințile, poemul rămânând însă realist și „exact”: „Măicuțe surâzătoare își răspund strict/ monosilabic una alteia, îndepărtează bolovanii ce țineau/ roțile camionului, o rablă, plin cu steaguri,/ oprit în pantă și se dezbracă din mers, pe caniculă, se ung,/ ațâțate, cu uleiuri de plajă: ele/ conduc o coloană de îngeri. Îngeri? Nu-s bețivi? Încet// încet camionul se prăbușește în/ râpă, în chiotele manifestanților care duc în vârful unor/ pari veșmintele măicuțelor, adunate din/ praf, «vrem și costumul de baie!», se strigă, urcă la deal/ cu toții, asudați, bărbații fug după/ măicuțele goale, țipă, le trântesc la pământ, influențați// negativ de un obiect conic transparent,/ care plutea în aer la mică înălțime, venit de pe deasupra/ copacilor din luncă, din urmă,// lăsând să se desfășoare lucrurile pe seama unei sminteli/ colective, trecătoare. După terminarea/ ciclului temporal.”.

Și mai interesantă este modalitatea de combinare și „compactare” a elementelor în poemele în care observatorul nu se află în exterior, ca în Sminteli, ci face parte din cadru. Cititorul mai puțin avizat ar fi putut trage concluzia că observația aceasta lucidă și descripția atentă se datorează anume unei distanțe „protectoare” puse de Stoiciu între poet și personajele lui. Dar și când tabloul îl include, rezultatul nu e o distorsionare subiectivă a realității înconjurătoare, o lume devenită „poetică” prin iluminări simbolice și revelații. Din miezul tabloului, parte a lui, protagonistul își păstrează spiritul de observație, urmărind curios și obiectivat ce se întâmplă cu viața lui. Psihoza suicidului, parte a obsesionalului din Efecte 2.0, se manifestă și în poemul care încheie ciclul De necuprins și cartea. Asta după ce alte „decoruri” de viață reală, de pe plaja mării pe cărări de munte, fuseseră decupate în același mod realist. Acum scena se petrece „pe malul lacului”, unde personajul „întins pe o pătură”, „la sfârșit de săptămână”, își amână, cu frică, sinuciderea pregătită cu grijă. Poemul se intitulează Gropar și este remarcabil: „Resturi risipite, răni, rațe… Pe malul lacului, întins/ pe o pătură, să se simtă bine, la/ sfârșit de săptămână – dar el se simte rău, din ce în ce/ mai rău, stă cu un brici în mână. Îi/ e frică, dacă i se năzare să-și taie singur gâtul? Nu-i/ trebuie decât o secundă și harști!,/ briciul îl retează… E paralizat de frică, vede peste tot/ resturi din el risipite, răni, rațe care-l/ ciugulesc. Rațe? E salvat, surâde, le-ar trebui un/ lac de sânge să se bălăcească, iar el nu/ are decât o picătură… I s-a// spus că suferă de tuburări de personalitate, că/ în el e mai e cineva, care-l/ influențează în rău. E chiar influențat să dobândească/ amintiri false, ale altuia, străin, din el,/ amintiri care nu au existat niciodată… E atât de simplu/ să o termini/ și el nu se îndură. A venit anume până aici,/ la una dintre intrările subpământene – și are chef să se/ distreze. Eu sunt groparul/ satului, se prezintă unei domnișoare sosite cu/ familia de la oraș la iarbă verde.”. Spre deosebire de personajul cu briciul în mână, poemul în sine nu are simptomatologia nevrozei și psihozei pe care le decupează. S-a făcut observația că la Bacovia nevroticul morbid afectează însăși structura versului, deformat imagistic și „rupt”, dezagregat sintactic. La Stoiciu, limpiditatea versurilor în care sunt descrise experiențe teribile și claritatea strofelor ce ne duc spre nebunia unui eu suferind sunt de un efect artistic sesizabil. Autenticitatea și adâncimea poeticului se datorează tocmai lentilei ce apropie siluete și gesturi, aducând în prim-plan senzații și percepții monstruoase, o sumă de experiențe terifiante ce par a fi trăite alături. Nu e obligatoriu să fii „inspirat”, să ai „viziuni”, să aștepți momente revelatorii pentru ca planul realității cotidiene să se șteargă, făcând loc unei logici simbolice superioare. Vizionarismul poetic poate crește din chiar materia dată a realității „banale” și se poate dispensa de simboluri consacrate atunci când urme și semne se văd la tot pasul. Poezia pe cât de „ciudată”, pe atât de bogată pe care o scrie Stoiciu iese din această convingere că ea e peste tot, pulverizată în obiecte și sentimente, amintiri și proiecții, întâmplări cu și fără sens, la fel de importante pe traiectoria unei experiențe.

În finalul unei cronici din 1989, Nicolae Manolescu scria despre autorul „optzecist” că este „un poet original, unul din cei mai înzestrați ai generației sale”. La aproape treizeci de ani de la formularea acestei judecăți de valoare, constat că ea rămâne valabilă: Efecte 2.0 e încă un volum puternic de poezie marca Stoiciu.

Liviu Ioan Stoiciu, Efecte 2.0, Editura Tracus Arte, București, 2017, 94 pag.