Alex. Ștefănescu
După ce termini de citit romanul lui Dan Coman, Căsnicie, îți vine să exclami: „Așa se scrie un roman!”. Un roman se scrie, bineînțeles, în multe feluri, dar tinerii romancieri de azi nu prea le nimeresc, chiar dacă sunt multe. Unii se aduc pe ei înșiși în prim-plan, cu imaginea cosmetizată, practicând un cult al propriei lor personalități. Alții folosesc cuvinte licențioase fără nicio justificare estetică, din plăcerea infantilă de a încălca o interdicție. Alții citează sau parafrazează romane celebre, etalându-și pretinsa erudiție cu prostul-gust al celor care se fotografiază alături de automobilul lor de lux.
Dan Coman creează personaje, le însuflețește și le implică în tot felul de relații și acțiuni într-un mod care atrage și interesează. Dacă întrerupi citirea romanului pentru că ai altceva de făcut, abia aștepți să reiei lectura, ca să afli ce se petrece în continuare.
Romanul începe direct, ca la întoarcerea unui comutator, cu o scenă din viața de fiecare zi:
„Soția și copiii îl așteptau în mașină.
Își uitase telefonul și se întorsese grăbit să-l recupereze.”
Păcat că acest început, menit să-l câștige instantaneu pe cititor, este precedat de un poem în proză de aproximativ o pagină, vag emoționant, mai degrabă plictisitor. Dar putem să-l ignorăm, ca pe un motto lung și inoportun.
Un bărbat încă tânăr, căsătorit de câțiva ani cu o femeie de vârsta lui, Rebeca, își dă seama că ea nu-l mai dorește ca altădată și își exprimă nemulțumirea:
„De ce nu vrei să faci dragoste cu mine? Ea a zâmbit. Nu-i vorba despre asta, i-a spus. Dar despre ce? Ea a părut că se întristează, ferindu-și privirea, lăsând capul într-o parte, trecându-și degetele peste părul blond care-i acoperea acum în întregime fața.”
Discuțiile de acest fel, bineînțeles, nu fac decât să reducă și mai mult entuziasmul conjugal al femeii și, până la urmă, și pe cel al bărbatului. Când ea se mobilizează afectiv și se culcă totuși cu el, momentul de pasiune silnică este urmat de unul de stânjeneală, pe care cei doi îl depășesc ocupându-se de fetița lor, Maria:
„A doua zi mai mult s-au evitat, ea preferând să stea întinsă pe pat și să se uite la filme, el jucându-se cu Maria în sufragerie, scoțând-o la plimbare prin parcul din fața blocului, așezând-o în sania cu ladă, alergând prin zăpada neatinsă, aranjându-i mereu fularul gros peste gură și nas. Masa de prânz au luat-o separat, el în bucătărie, încălzindu-și ciorba de perișoare, Rebeca, mai întâi în dormitor, încercând s-o culce pe fetiță, abia apoi gustând și ea din aperitiv, după ce el se postase deja în sufragerie, dând drumul la calculator, pierzând vremea pe net.”
Este remarcabil amestecul de concretețe a vieții și fluiditate a trăirilor personajelor. Să evidențiezi ceva imponderabil – disconfortul sufletesc al unor personaje care au făcut dragoste în urma unor tratative – vorbindu-i cititorului despre parcul din fața blocului, fularul gros așezat peste nas și gură și încălzirea unei ciorbe de perișoare, iată o performanță literară care nu-i poate reuși decât unui prozator talentat.
Urmează rememorarea împrejurărilor în care tânărul a cunoscut-o pe Rebeca. Numit, după terminarea facultății, profesor suplinitor la un liceu din Sângeorz, el făcea naveta din satul lui natal în acest orășel și, în autobuz, a remarcat-o pe cea care îi va deveni soție. Cu o siguranță de scriitor înzestrat și experimentat, Dan Coman îi schițează Rebecăi un portret neidealizat, care ne rămâne în minte:
„N-avea încă 20 de ani, blondă, cu pielea albă, plină de coșuri, lungană și subțire ca un băț. Locuia în partea de sus a satului. Era fiica unor penticostali amărâți.
Stătea mereu în spate, în picioare, sprijinită de bara orizontală din capătul autobuzului, singură și mult mai înaltă decât toți cei din jur.”
În acest stil, care face totul real sau cel puțin plauzibil, este scris întregul roman. O surpriză… epică o constituie apariția în paginile lui a unui personaj luminos și intenționat neverosimil, Daria, a cărei prezență restaurează pentru un timp armonia vieții casnice a celor doi. Când Daria dispare, ne întrebăm dacă nu cumva ea a fost doar o întruchipare fulgurantă a binelui, care se înfățișează ori de câte ori cineva și-l dorește cu adevărat.
Această undă de poezie autentifică romanul lui Dan Coman. Mulți autori au de învățat din această lecție de chimie literară. Proza devine proză numai dacă autorul dizolvă în ea și puțină poezie.
Dan Coman, Căsnicie, roman, Iași, Ed. Polirom, col. „Ego. Proză” coordonată de Lucian Dan Teodorovici, redactor: Dan Petrescu, coperta de Carmen Parii, 2015. 248 pag.
Text apărut în România literară nr. 38/ 2015
