Amor poetic

Două trăsături ale poeziei lui Mircea Cărtărescu sunt izbitoare la relectura celui de-al doilea volum al său, apărut (nu fără probleme) în 1983. Prima ține de bogata paletă intertextuală pe care poetul o folosește, și când este, și când nu este nevoie, dintr-un fel de surescitare încercată prin chiar jocul parafrazei, al pastișei, al citatului. A doua e dată de autoreferențialitatea versurilor, înțeleasă însă nu atât în spirit postmodern, ludic și „intimist”, cât romantic, oniric și fantastic, ocupând exteriorul – iar nu interiorul domestic – cu figura autorului.

Să începem cu această răsturnare de convenție literară care instituie, la alți „optzeciști”, un nou set de convenții poetice, liricul fiind expus și înfățișat pe măsura paginării lui, explicat și explicitat, îngroșat retoric pentru ca, imediat, procedeul retoric să fie scos, autoironic, în evidență. Apar și la Cărtărescu, în Poeme de amor, asemenea situații create de un autor avizat cultural și deja rutinat poetic; dar nu ele explică, într-un mod convingător, atmosfera halucinat-realistă și imagistica textelor. Acestea au o succesiune strânsă, dar de la un punct „deviantă”, de secvențe biografiste, o aglomerare de obiecte (sau de jucării), o suprapunere a amintirilor cu prezentul și o multitudine de senzații pe care exercițiul intelectual nu le poate oferi ca atare. Pe această linie care se ramifică și hașurează, în chip tot mai vizibil, terenul poemelor, Cărtărescu este mai degrabă post-romantic decât post-modern. Imaginarul său își creează situații reale și realiste pentru a le „ocupa” și a le comuta într-un registru complet diferit de cel banal-cotidian. În multe dintre versurile acestui poet, „simpla” secvență de realitate și de biografie este de fapt încărcată încă de la prima ocurență de simboluri și semnificații personale. Un oarecare episod, o întâlnire, o plimbare pe stradă într-o zi când iarna e pe sfârșite sau o lungă și chinuitoare călătorie cu tramvaiul înghețat, „eroul” fiind singurul călător, toate acestea și multe altele devin elemente ale unui scenariu inițiatic, care a început de undeva și se derulează, parcă la nesfârșit, în virtutea unei logici superioare și transcendentale. Din această perspectivă, nu există mari diferențe între proza și poezia lui Cărtărescu, singura importantă constând în spațiul mult mai extins al nuvelei și al romanului față de poemul care (fie el și epicizat) are „traseul” mai scurt. Dar traiectoria e aceeași: într-o realitate familiară și familială, citadină și muncitorească, cu „copii” ai „plebei proletare”, personajul aflat la diferite vârste se recunoaște, singur, ca un „ales” și începe să perceapă, să simtă, să gândească, să-și amintească, să viseze, să proiecteze mental, să imagineze ca un „știutor”. Poemul va ieși, atunci, din suprapunerea celor două planuri: cel descris, aparent, în toate detaliile sale și în care ne regăsim ca într-o realitate prea bine cunoscută, câtuși de puțin poetică; și cel în care se regăsește numai protagonistul, dimensiunea „alesului” din afara celor comune și comunitare. Iată un fragment din Peștișorul de tablă, un lung și atât de cărtărescian poem ce se dispensează, în versurile următoare, de rimă și ritm, luând formele comunicării obișnuite: „e vară. visasem halucinant/ mă întorc de undeva printr-un cartier care e și nu e al meu./ senzație stranie de recunoaștere parțială, în care ansamblul/ pare cunoscut, dar elementele sunt amestecate și insolite./ ajung lângă un bloc pe care parcă mi-l amintesc ca fiind al/ meu. intru în holul blocului și mă opresc în fața panoului cu/ cutii de scrisori. îmi sare în ochi o cutie cromată/ strălucitoare. deschid ușița și dau de altă ușiță, de lemn. nu/ deslușeam numele de pe etichetă, dar pe spatele ușii scria/ «24 de ani». deci era cutia mea. înăuntru, un vraf de hârtii: o/ scrisoare, niște teze corectate cu pix roșu. le-am luat sus, în/ apartament, când, brusc, apartamentul, o cutie atât de/ perfectă la muchii încât pereții trebuie să fi fost infinit de/ subțiri, se dădu peste cap, răsucindu-se lent. apoi se strânse/ ca o foaie de hârtie, înfășurându-mă, făcându-mă ghemotoc./ sângele meu uda hârtia bătută la mașină.”.

Cartierul e și nu e al său fiindcă el este și nu este dintre personajele unidimensionale întâlnite și portretizate în poeme. Protagonistul aparține altui ordin, iar inserția lui perfectă în realitatea cotidiană a tablourilor bucureștene e o iluzie optică. Eroul e din alt film, cu un alt scenariu, iar felul în care această apartenență discretă ajunge să influențeze realitatea înconjurătoare e, de multe ori, bine realizat artistic. Fiindcă protagonistul are o aură, și zonele acestea umile și banale, clădirile vechi și cele noi, străzile din București capătă o fosforescență enigmatică și fantastică. Tot ce este în proximitatea lui, tot ce-i reține fie și pentru o clipă atenția se încarcă de o supra-realitate pe care el, „alesul”, o încorporează. Cât este postmodernism și cât este post-romantism în această viziune poetică transformată în criteriu de poetizare e mai ușor, acum, de cântărit.

Unde-i însă „amorul” din titlul cărții și din substanța poemelor care, în sumar, promit a lua forma elegiei și a sonetului? Amorul este aici și în alte volume de versuri ale lui Cărtărescu mai degrabă unul poetic și livresc decât unul „concret” și intens. Gheorghe Perian a observat și a speculat critic acest „eveniment al lecturii” pe care îl reprezintă versurile „erotice” în cazul dat. Dacă iubirea de sine depășește, în poezia și în proza autorului „optzecist”, dragostea pentru un personaj feminin și chiar pe cea, filială, pentru părinți, atracția autorului față de discursul amoros este în schimb sesizantă. Fără a face neapărat un joc de cuvinte: amorul e poetic nu fiindcă scriitorul ar exprima în versuri pasiunea, suferința, combustia sentimentală; ci pentru că el este sedus de reactivarea scenariului și discursului erotic. Altfel, tocmai la capitolul liricii sentimentale, autorul hiperlucid și manierist are un deficit de sensibilitate și acuitate. Poemele lui „de amor” sunt extrem de interesante ca discurs poetic, dar rămân exterioare. Amorul declarat la fiecare două strofe nu trece mai niciodată pagina pentru a atinge structura de sensibilitate a cititorului.

Și acesta este un motiv pentru care intertextualitatea devine o galerie de situații, personaje, ceremonii și ceremonialuri erotice. Cărtărescu se „refugiază” în scrisul altor poeți și prozatori, cărora le imită stilistica. Poeme întregi din a doua secțiune a cărții (O seară la operă, Duetul, Mangafaua) și numeroase versuri din celelalte citează și reciclează fragmente textuale consacrate, într-o continuă și, de la un punct, plictisitoare parodiere a limbajelor artistice anterioare. Vor mai trece câțiva ani până la Levantul din 1990, adică până la absorbirea parafrazei într-un scenariu poetic propriu. Deocamdată, inserturile sunt pe cât de abundente, pe atât de artificiale, iar efectul umoristic, destul de facil:

„MAIMUȚOIUL: iuiuiu, murguțul meu/ du-mă unde-i gândul meu/ mai din vale de ciceu/ să-mi văd dulcea puiculiță/ cu paiete pe rochiță/ cu o fragă pe guriță

FEMEIA: o, varsă-n lutul meu pribeag/ substanța nemuririi/ în ochi îți scânteie cu drag/ un dor deasupra firii”

Poezia se recalibrează atunci când Cărtărescu nu mai caută să facă umor cu tot dinadinsul și când revine la scenariile sale romantic-arhetipale, cu o singurătate chinuitoare și o solitudine fericită. În remarcabilul S-a dus amorul… numai titlul este eminescian; corpusul de versuri, cu un „eu” atent și descriptiv, e cărtărescian la propriu și la figurat, anunțând nivelul artistic din faza următoare.

La relectură, volumul de față iese diminuat, Poeme de amor fiind nu atât o carte importantă în sine, cât una de trecere de la debutul editorial la Totul din 1985.

Mircea Cărtărescu, Poeme de amor (1983), Editura Cartea Românească, colecția Poeți laureați ai Premiului național de poezie Mihai Eminescu, București, 2017, 144 pag.