Amatorism

Bogdan Suceavă, autorul unui bun roman SF, Vincent nemuritorul, devine stângaci când încearcă să facă literatură propriu-zisă. Îi reușesc construcțiile de idei științifico-fantastice (poate și datorită pregătirii sale de matematician), dar nu izbutește să povestească într-un mod convingător întâmplări trăite de el însuși. Este ceea ce se poate observa în romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine (ce titlu exterior-retoric!), scris la persoana întâi și conceput ca o suită de însemnări de jurnal din zilele de după revoluția din 1989.

Scriitor naiv, Bogdan Suceavă consideră important tot ce i s-a întâmplat lui pentru că i s-a întâmplat lui. Nu selectează faptele în funcție de expresivitatea lor, nu le rectifică pentru a le face semnificative, nu le inventează atunci când lipsesc din logica narațiunii. Își inventariază cu pietate amintirile, fără să le transfigureze artistic. Se află în situația acelor persoane care își plictisesc musafirii cu albume de fotografii de familie, făcând comentarii minuțioase de genul: „Aici e unchiul meu, Gică, la tăierea moțului lui Puiu. Aici e o vară a mea, Mariana, la șaisprezece ani. Ba nu, mint, la cincisprezece.” etc. Pentru cineva din afara familiei toate acele personaje nu înseamnă nimic.

Nici măcar adepții minimalismului nu procedează așa. Ei înregistrează pasiv realitatea pentru a obține un efect artistic din renunțarea la orice artistizare. Ziariștii înșiși, profesioniști ai autenticității, își confecționează autenticitatea, nu mizează pe apariția ei de la sine, din interminabile descrieri prozaice.

„În dimineața zilei de 25 decembrie 1989 plecasem de acasă pentru a treia oară…”; „Pe atunci, în prima toamnă după armată, eram într-o condiție fizică excelentă…”; „Puteam să mă ascund imediat după un camion când se deschidea focul și puteam sprinta atunci când focurile de armă mă prindeau în loc deschis…”; „Fugeam bine, precis și repede…”

Așa începe romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine. Și tot așa continuă. Și tot cam așa se termină.

Principala grijă a autorului-naratorului-peronajului este să fugă, să se ascundă, să se ferească de gloanțe:

„Nu arăta a iarnă. Îți era mult mai ușor să fugi dacă erai îmbrăcat ușor, mai ales când se trăgea și vroiai să te pui la adăpost.” (În treacăt fie spus, verbul „a vroi”, folosit de nenumărate ori în roman, nu există în limba română.)

„Fug spre nord acum, fug deopotrivă cu trei sau patru siluete, nici nu mă uit cine sunt.”, „Am obosit ca dracu. Și am neapărată nevoie să merg la toaletă.” etc.

Amintirile din armată inserate în roman sunt și ele detaliate excesiv, terne, lipsite de relevanță literară. Citindu-l pe Bogdan Suceavă îți aduci aminte de câte un necunoscut care, cândva, într-un compartiment de tren, ți-a povestit pe larg, cu un entuziasm care rămânea numai al lui, peripeții din timpul stagiului militar. Autorul, care a făcut armata într-o unitate din Băneasa, aflată la dispoziția Comandamentului Trupelor de Securitate, istorisește și el, amănunțit, întâmplări din acea perioadă, de exemplu ce a pățit un fost coleg, Dan, postat ca agent de supraveghere și pază (în timpul vizitei în România a lui Gorbaciov) în tufișurile din Herăstrău, în spatele Muzeului Satului:

„Aria de consemn, doi metri pe doi, practic în spatele unui boschet încă verde. Partea proastă e că-n ziua aceea era stricat la burtă și nu avea voie nici să plece, nici unde să se refugieze. Ne-a povestit pe seară, la cină, când era încă palid și tras la față, ce s-a întâmplat.

− Băi, frate, m-am căcat în tufiș și a trebuit să-mi păzesc căcatul vreme de opt ore.”

Rare sunt pasajele care au forță expresivă și sună a literatură bună. Iată, ca exemplu, relatarea unui vis dinainte de 1989:

„Într-o noapte am visat că întreaga societate socialistă primea ordin de la comandantul suprem să se sinucidă. La ora opt dimineața, actul urma să fie înfăptuit de copiii de școală, de poeți și de muzicieni. La ora nouă erau programați profesorii, bibliotecarii, pompierii și toți pensionarii, fără excepție.” ș.a.m.d.

Autorul nu uită nici după două decenii circumspecția cu care era privit de colegii săi care au înființat Liga Studenților, din cauză că tatăl său lucra ca locotenent-colonel în Miliție. Nu uită momentul în care, pledând pentru adevărul unor idei marxiste (acelea care justifică ura de clasă!), este jignit în public de un prieten al său, Grigore:

„− De fapt, să știi că te înțeleg. Înțeleg că educația pe care ai primit-o tu în familie a fost marxistă. Înțeleg ce spui aici pentru că știu relația specială a familiei tale cu regimul lui Ceaușescu.”

Este, într-adevăr, o nedreptate să fii judecat astfel. Dar pentru un scriitor este o dovadă de amatorism să analizezi pe pagini întregi o asemenea nedreptate numai pentru că ai trăit-o tu (și vrei să-ți iei revanșa) într-un roman despre o revoluție.

Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine, roman, Iași, Ed. Polirom, col. „Fiction Ltd”, 2010 (coperta: Laurențiu Midvichi). 304 pag.

(Text reprodus din revista „România literară”, nr. 26-27/ 2015)