Alex. Ștefănescu
Leonid Dimov (1926-1987) a trăit în lumea comunistă fără să facă parte din ea. Ca un magician a uimit publicul, făcându-l să vadă vise, să le vadă aievea, în plină zi, apoi s-a înfăşurat în pelerina lui neagră şi a dispărut fără urmă. Poliţiştii ideologici nici n-au avut timp să ducă mâna la pistol.
Acest ostentativ refuz al realismului reprezenta de fapt un mod de-a refuza realismul socialist. Într-o epocă în care scriitorilor li se pretindea, pe un ton imperativ, să se „angajeze”, Leonid Dimov a profesat neangajarea. În plus, secondat de Dumitru Ţepeneag, a mai şi teoretizat această neaderenţă, determinând constituirea teribilistului „grup oniric”, cu o existenţă de aproximativ zece ani (1964-1974).
Toate acestea ţin însă de istorie. Textele propriu-zise ale lui Leonid Dimov au un farmec misterios, greu de explicat prin circumstanţe. Cine citeşte un asemenea text poate să creadă că priveşte prin geamul rotund al unui caleidoscop: într-o lumină filtrată, ireală, o rozetă de imagini feerice se desface şi se recompune din ea însăşi, ritmată, ca de-o fină zguduire, de apariţia fiecărui nou vers; şi, exact ca în cazul ingeniosului aparat, elementele care creează iluzia de balet celest sau de giuvaeruri din vreun tezaur al lui Harun-al-Raşid se dovedesc a fi, luate în palmă, de o banalitate înduioşătoare. Sunt cuvinte, simple cuvinte, aşa cum pot fi găsite în orice dicţionar!
Volumele numeroase publicate într-un interval de timp relativ scurt (Versuri, 1966, 7 poeme, 1968, Carte de vise, 1969, Semne cereşti, 1970, Eleusis, 1970, Deschideri, 1972, ABC, 1973, La capăt, 1974, Litanii pentru Horia, 1975, Dialectica vârstelor, 1977, Spectacol, 1979, Veşnica reîntoarcere, 1982 etc.) par scrise dintr-o dată, fără ezitările şi revelaţiile pe care le presupune o evoluţie. Această consecvenţă de stil (caracteristică poeţilor cu debut târziu, arghezian) i-a determinat pe unii comentatori să mizeze totul pe descoperirea unui „secret de fabricaţie”. S-a vorbit, astfel, despre suprarealism sau balcanism, despre o viziune onirică sau una antonpannescă. Nici una dintre formule nu este străină de natura poeziei lui Leonid Dimov, dar nici nu are darul s-o explice în toate privinţele. Procedeele de amalgamare a realităţii sunt mult mai numeroase şi atât de variate încât există puţine şanse ca vreo definiţie să le rezume.
Un loc important în acest univers poetic îl ocupă magazinele, bazarurile, piețele, pe care poetul le inventariază cu plăcerea de a caligrafia cuvinte concrete. În rafturi, pe tejghele, în depozite, ca la un carnaval animat de muzica mută a culorilor, îşi pot da întâlnire lucrurile cele mai diferite. În visurile sale, poetul se plimbă adeseori printr-un Lipscani fabulos:
„Se făcea, îmi amintesc atât de clar/ Că eram într-un mare magazin alimentar/ Saturat de miresme bizantine:/ Vanilie, scorţişoară, măsline./ Un magazin cât o cetate/ Dar pierdut în semiobscuritate.” (Cumpărături).
Leonid Dimov este, s-ar putea spune, un Ion Barbu mai volubil. Dar aceasta nu înseamnă că în textele sale lirismul se diluează. Poeticitatea, în cazul lui, constă tocmai în parada de cuvinte, în luxurianţa mijloacelor de exprimare.
„Leonid Dimov – susţinea cu îndreptăţire un cunoscut critic literar, Lucian Raicu – este unul din marii poeţi români contemporani, un maestru al limbii stăpânite în toate secretele articulaţiilor ei, al metaforelor complexe, al imaginilor abundente şi precise, amestecând suveran realitatea şi visul, spontaneitatea şi luciditatea, magia şi ironia, într-un fel de vastă sinteză incluzând cuceririle poeziei interbelice (Ion Barbu, Tudor Arghezi, Ion Vinea), ale barocului expresionist, ale modernismului rusesc şi ale avangardei europene de nuanţă suprarealistă.”
Caracterul pan-lingvistic al viziunii poetului a fost remarcat și apreciat de poeţii din generaţia ’80, care l-au acceptat fără rezerve pe Leonid Dimov, considerându-l chiar, unii dintre ei, un precursor. Ei au comună cu „oniricul” din deceniul şapte înțelegerea poeziei ca fabricare a unui text. În mod special la Mircea Cărtărescu este vizibilă această exacerbare a textualităţii creaţiei lirice.
Leonid Dimov nu vorbeşte despre sine în poemele sale, ci construieşte, impersonal, poeme care vorbesc lumii despre propria realitate.
Enumerările interminabile la care recurge adeseori creează impresia de cantitate enormă de realitate, care nu mai încape parcă în ea însăși. Spre deosebire însă de un Ioan Alexandru, la care asemenea aglomerări au ceva neliniştitor, de delir geologic, la Leonid Dimov există o graţie, o eleganţă chinezească în finisarea imaginilor groteşti. Poetul face ca până și ceea ce înspăimântă să încânte.
