Se mai descoperă din când în când, în zone ecuatoriale din Africa sau în jungla Amazonului, triburi necunoscute, rămase în afara istoriei. Membrii unuia dintre aceste triburi se închină și azi, ca unei zeități, epavei unui helicopter prăbușit cu ani în urmă în apropierea colibelor lor.
În jungla literară de pe Internet găsim la fel, frecvent, autori care trăiesc în afara istoriei poeziei. Să explorăm împreună site-ul Versuri și creații (cum adică versuri și creații?!): versuri-si-creatii.ro.
Primul întâlnit este NECHIFOR MARICEL, autorul unor versuri (nu creații!) simpliste și naive, scrise parcă înaintea erei noastre literare:
„Când soarele răsare/ Stau la răcoare,/ Și vorbesc cu animalele/ Simt că toate sunt ale mele/ Și îmi aparțin doar mie/ Fiind din toate categoriile”.
Limba română este folosită și ea peltic și de multe ori greșit, ca și cum ar fi fost învățată precar, numai din auzite, nu și din cărți (cam așa cum au învățat dacii latina de la romani):
„Lumea e făcută pentru mine/ Asta este cel mai bine/ Când soarele răsare/ Mă ascund sub o floare/ Să nu fiu găsit/ Așa sunt ispășit.”
Cineva ar fi trebuit să-i explice „poetului” că nu om nu poate fi ispășit, poate doar ispăși (de regulă, o pedeapsă, cum ar fi aceea de a citi versurile sale).
Din același trib de versificatori care nu sunt la curent cu evoluția poeziei face parte FLORIAN RUSE:
„Pe-atunci când încă hoinăream/ prin lumea ta de ceață/ că de abia mai bântuiam/ prin propria mea viață,/ pare-se-a fost ceva marcant/ ce-am pierdut întâmplător…/ un nu știu ce,-așa important,/ că încă-l cat visător.”
Autorul pare să se fi încurcat în propria lui plasă de cuvinte cu care încearcă să prindă idei poetice. Ne străduim să înțelegem: el hoinărea, deci, prin lumea ei (probabil a iubitei) de ceață, dar bântuia și prin propria lui viață. În timpul acestui periplu confuz, prin două spații simultan, a pierdut ceva important („marcant” este cuvântul folosit de autor). Nu știe ce anume, dar continuă să caute ceea ce a pierdut.
Noi cum să reacționăm față de această situație, care ne face să ne gândim mai degrabă la cetățeanul turmentat al lui Caragiale, decât la un poet atins de o suferință metafizică? Să râdem sau să plângem? Sau să deplângem chinuirea limbii române?
Autorul ne oferă un reper, închipuindu-și cum ar reacționa iubita lui citindu-i versurile:
„Glumești? Un nu știi ce marcant?/ (Mi-ai spune tu probabil…)/ Când te-ai făcut așa galant?/ Mă lași? Hai, fii amabil!”
Expresia „Mă lași?”, luată din argoul celor care își fac tatuaje pe suprafețe mari ale corpului și ascultă manele, aruncă totul în hăul prostului-gust. Drept urmare, nu mai avem timp să înregistrăm gângăveala din restul strofei.
O anumită sensibilitate are ȘTEFANA DOLINSCHI, care pare situată însă și ea în afara poeziei de azi și de ieri. N-ar fi exclus să-și găsească un loc în poezia de mâine, dacă între timp vom renunța complet la memoria noastră culturală și vom cădea cu toții în starea de analfabetism literar, atât de bine ilustrată de multe site-uri de pe Internet.
„Știam – îi declară autoarea unei persoane neidentificate, care teoretic nu poate fi decât iubitul ei − că într-o bună zi vei reveni/ Îmi doream doar să te mai pot privi./ Să îți văd ochii și gura și părul/ Și să realizez cât de departe e cerul.”
Versurilor nu le lipsește candoarea, dar nici umorul voluntar. Pe baza lor putem stabili ce anume dorește să vadă o femeie la un bărbat: ochii, gura și părul. Nasul nu prezintă interes, și nici urechile. Dar celelalte părți ale corpului? Nu vom afla niciodată.
Nu se înțelege de ce privind ochii, gura și părul bărbatului iubit, o femeie realizează cât de departe e cerul.
Partea a doua a poeziei nu emoționează nici ea, dar dovedește că autoarea este sincer emoționată:
„Am privit mult timp la fotografii,/ Am continuat să te iubesc așa, să știi./ Și dacă vreodată te vei întreba: de ce eu?/ Te voi privi și-n stropii de ploaie o să-ți desenez un curcubeu.// Și-n confuzia ce îți va străbate inima și gândul/ Te-aș săruta în gând și aș fugi cu vântul.”
Curcubeul joacă, după cum se vede, un rol important nu numai în relațiile dintre SUA și România (ne amintim curcubeul care l-a impresionat pe George W. Bush aflat în vizită în România, în 2002), ci și dintre îndrăgostiți. În poezie el a fost invocat însă de prea multe ori de-a lungul secolelor pentru a mai impresiona prin simpla lui menționare. Până și curcubeul s-a demodat.
Text apărut în România literară nr. 42/ 2016