Daniel Cristea-Enache 
De obicei cărțile de convorbiri, chiar și cele de dimensiuni mai reduse precum Dialogul vîntului cu marea purtat ca o „conversație” între Nina Cassian și Carmen Firan, cresc dintr-o dublă generozitate. Pe de o parte, cea a autorului mai consacrat, care acceptă curiozitățile interlocutorului mai tînăr, semnele sale de întrebare, analiza cîte unui episod biografic mai puțin plăcut rememorării. Pe de altă parte, cea a „întrebătorului”, care își pune subiectivitatea (și, la nevoie, chiar personalitatea) între paranteze, pentru a focaliza subiectul și obiectul convorbirilor.
În cărțile bune ale genului, nici nu mai există, de la un punct încolo, două „părți”: interlocutorii se „simt” și se anticipează, se completează și creează o structură comună. Din cartea finală nu se poate scoate cam nimic, fiindcă întregul ar ieși prejudiciat. Așa se întîmplă și în volumul de față, în care Carmen Firan a adus, vorba Ninei Cassian, „aparatul ăla de înregistrat”, iar poeta girată de Arghezi și Ion Barbu a venit cu tumultuoasa ei experiență existențială, exprimată și nu prea în lirica proprie.
Cele două poete comunică în chipul cel mai firesc, deși personalitățile lor sînt mai degrabă diferite decît asemănătoare. Nina Cassian e creativă, flamboaiantă, discontinuă și ludică, în timp ce Carmen Firan este analitică, disciplinată, integrativă și lucidă. Termenii trebuie luați cu amendamente, întrucît nici un scriitor nu este perfect omogen și reductibil la o trăsătură sau alta. Însă cele două „stihii”, cum își spun, sînt de fapt una singură: Nina Cassian, analizată răbdător și „sistematizată” pe cît posibil de mai tînăra și mai cerebrala scriitoare.
Semnificativă pentru diferența dintre cea care întreabă și cea care răspunde (deși uneori rolurile se schimbă și Nina Cassian devine interesată de cum vede Carmen Firan o problemă sau un aspect) este „cherela” legată de comunism și de dictatura din regimul trecut. În timp ce Carmen Firan le vede consubstanțiale, Nina Cassian le înțelege ca fiind profund diferite: un „catehism utopic de idei generale” și, respectiv, o „dictatură absurdă”. Curajul Ninei Cassian de a nu renunța la termenul opțiunii inițiale, în urma compromiterii prin aplicarea istorică, rămîne apreciabil, chiar dacă, firește, Carmen Firan are dreptate.
La „88 de ani gustoși”, Nina Cassian alegea să se mai înșele o dată, pentru a nu sacrifica idealul tinereții. Să parcurgem un schimb de replici pe acest subiect, de un mare interes documentar, psihologic și moral: „Nina Cassian: În timpul războiului situația evreilor era bineînțeles acută. Știam că se întîmplă ceva foarte grav cu acest neam pe cît de ales pe atît de oropsit, dar ceea ce m-a atras pe mine la așa-zisul comunism – că nici nu mai putem rosti acest cuvînt fără să ni se facă un nod la limbă – nu a fost situația evreilor, ci un catehism utopic de idei generale în care erau abolite toate contradicțiile, antagonismele sîngeroase de clase, rase, popoare, națiuni. Bineînțeles că era utopic, dar declama dispariția statului, dispariția banului – ochiul dracului. Cu totul altele erau preocupările mele și atracția, magnetismul pe care le-am simțit față de această utopie despre care nici nu citisem prea mult; eu n-am citit Marx, n-am citit Engels, am citit o broșurică, Manifestul partidului comunist. Carmen Firan: Dar din ideile astea generale, cum le numești tu, ai regăsit ceva în comunismul din România sau de aiurea? N.C.: Nu, ferească Dumnezeu, am și spus asta în repetate rînduri. Comunismul nu a existat. C.F.: Ba și cum a mai existat! În numele lui s-au făcut crime și s-au distrus generații. N.C.: Nu, n-a existat decît cu numele, decît demagogic. În numele lui, da, au fost victime, dar a nu se lua numele Domnului în deșert… Tot așa a fost luat numele acestei utopii în deșert, și practic s-a demonstrat că în locul ideilor generoase invocate s-au instalat niște dictaturi sîngeroase și niște orori, ucideri în masă. C.F.: Dar spune-mi, tu numești comunismul utopie… N.C.: Da. C.F.: Cum poate o utopie să aibă concretețe? N.C. Nu poate să aibă. Pe mine însă m-a ajutat să-mi desăvîrșesc într-un fel profilul moral. C.F. În ce sens moral? N.C. Dezinteresarea de bunuri materiale, un anume sentiment umanitar global care m-a ferit de aroganță și narcisism. C.F.: Ai fi putut ajunge la ele și altfel. Nu cred că e nevoie să îmbrățișezi ideile comuniste pentru a ajunge la sentimente umanitare. În plus, sistemul comunist s-a dovedit inuman. N.C.: Așa-zisul comunism.” (pp. 38-40).
„Cearta” continuă pe încă două pagini de transcriere a conversației pe un subiect atît de sensibil, Nina Cassian invitînd-o gentil pe Carmen Firan să închidă reportofonul dacă nu-i convine ce aude, iar Carmen Firan declarîndu-și sentimentul întreit de „frustrare, sufocare, furie”. Mai tînăra și mai înțeleapta poetă va abandona, spre satisfacția celei care, cu un specific sadism al adevărului experienței, va reveni ulterior exact asupra punctului nevralgic. Ideile comuniste au scăpat-o de egolatrie și narcisism, își face Nina Cassian autocritica ca-n anii ‘50, spre stupoarea imediat declarată a lui Carmen Firan: „Dar eu tot nu cred că ideile comunismului pot salva ceva”.
Ceea ce face savoarea confesiunilor Ninei Cassian este de fapt tocmai egolatria simpatică și atît de proaspătă. Narcisismul a devenit din tinerețe o formă artistică și chiar un mod de a scrie. Sinteza atît de interesantă, din poezia ei, de alegorism și tranzitivitate, cu parabole prin care se exprimă probleme grave de ordin comunitar și general-uman și, la capătul celălalt, experiențe ale intimității, ale concretului fizic, ale eului cotidian, își are o sursă și în această curiozitate răsfățată pentru sine.
Nina Cassian, inclusiv în aceste convorbiri, se obiectivează pentru a se studia cu o netocită curiozitate și a se regăsi – mediat – în datele personalității sale complexe și sclipitoare. Intelectuala versată trece, așa zicînd, alături de colega din altă generație pentru ca, împreună, să studieze materia bogată a vieții sale și convergențele ei cu poezia. Transferul este în două direcții: în timp ce Nina Cassian se ia singură, uneori, la întrebări, criticîndu-se masochist și notînd cu o vie satisfacție (!) cum îmbătrînește, decade, se apropie de moarte, Carmen Firan trece adesea de partea cealaltă și o apără pe uimitoarea poetă de comentarii malițioase care s-au făcut ori s-ar putea face. În acest volum pasionant de convorbiri, Nina Cassian se ia singură la rost, iar Carmen Firan o protejează de propria „răutate”. Diferența față de „dialogurile” mustind de agresivitate „reportericească” și justificări auctoriale este marcată.
Umorul intelectual, de mare finețe, uneori negru, se regăsește la tot pasul. Corbul lui Poe, explică Nina Cassian, „fără incantația aceea extraordinară, fără repetițiile muzicale”, „ar suna așa” în traducere: “«Într-o noapte aud bătăi în ușă. Deschid ușa, e un corb. Îl întreb: O s-o revăd pe Lenore? Nu, spuse corbul. Ei, aș!» Și am terminat poezia.” (p. 31). Poeta exilată în ultimii ani ai lui Ceaușescu în America are nostalgia tinereții și maturității din „epocă”, într-o comunitate literară autentică, liberă pe cît se putea în privat. Jocurile și copilărirea sînt la ordinea zilei altfel cenușii și monotone; scriitori reputați și oameni în toată firea se joacă „mult”, fac plăcinte cu răvașe de Revelion, iar răvașele sînt „insultătoare”, unele la modul infantil („Cînd vorbește, parcă mănîncă pește”), altele într-un chip mai „intelectualist” și subtil („Ai o vervă care nu se observă”).
Evocările prietenilor din lumea literară sînt frumoase și curate, fără plătiri de polițe și răfuieli confesiv-memorialistice. Inteligența și finețea lui Irinel Liciu („excepțională balerină și personalitate, plină de inteligență, farmec și umor”) sînt prinse într-o secvență de modestie jucată, rememorată de Nina Cassian: „Știți, eu… cu picioarele…” spunea despre sine însăși Irinel Liciu, spre hazul celor prezenți și nostalgia octogenarei americanizate. Frumoase, nu mai puțin, portretele lui Preda, la tinerețe, și al lui Ion Barbu, la senectute. La 22 de ani (își amintește Nina Cassian ca bătrîna din Titanic), în „nerozia” ei „juvenilă”, îl vedea „bătrîn” pe poetul de 52. „E drept – își amintește și detaliază vîrstnica din anii 2010 – că această eroare a mea era ajutată și de aspectul lui fizic: șuvițe rare, cărunte, o mustață de morsă acoperindu-i gura (nu i-am văzut niciodată dinții), forma trupului neclară sub grămada de haine, bastonul imperativ cu care, lovind dușumeaua, își sublinia frazele – totuși, ochii drăcești!” (p. 49).
Un semn de exclamare punctează, iată, nu atît admirația pentru marele poet, respectul datorat lui, cît atracția fizică pentru „bătrîn”. Declarația de dragoste a femeii va deveni transparentă și nebunească precum în romanele lui Breban: „a, nu! el nu era nicidecum inofensiv, tutela lui mă podidea enorm, șoricelul care eram nu i se putea opune elefantului decît chițăind asurzitor sau ronțăindu-i o ureche…”. Mă opresc aici cu citatele, fiindcă aproape tot volumul este citabil, inclusiv poemele selectate, la final, de Nina Cassian din creația proprie și din cea a lui Carmen Firan.
Cu obiecția că titlul cărții e prețios, Dialogul vîntului cu marea va contribui, fără dubiu, la (re)descoperirea regretatei Nina Cassian de către cititori din mai multe generații. Aceștia vor fi atrași de felul în care o inteligență superioară se manifestă și „se dă în spectacol”, cu păstrarea, totodată, a unei autenticități greu de simulat și de copiat.
Dialogul vîntului cu marea. Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan, Editura Cărțile Tango, 2014, 176 p.
(cronică apărută în „România literară”, nr.15/2016)
