Horia Blidaru 
Ulla avea carnația ademenitoare, fără piele parcă, i se vedea direct moliciunea albă, de vietate a nordului pe care n-a văzut-o niciodată soarele. Părul gălbui și rar era retezat băietește la jumătatea gâtului, de unde pornea arcuirea umerilor plini, apoi spatele drept, bărbătesc, fără talie, terminat brusc cu un fund mic, plat și picioare scurte și mai subțiri decât te-ai fi așteptat. Se uita în ochii ei de pisică curioasă, fără să îndrăznească să coboare la rădăcina sânilor plini, dezvelită cu inocență copilărească. Îi plăcea franchețea acestei fete curajoase. Ar fi putut zice: o fată cinstită. Așa-i părea în cârciuma aceea din port, de unde se vedea digul înghețat, peste care era marea cu spume albe. Era mult fum și o lumină gălbuie și dintre sânii ei plini se ridica o aromă de levănțică și-ar fi vrut să dureze o veșnicie mirosul acela de fân, deși carnea ei delicată nu întâlnise niciodată fânul.
Nu, nu era cinstită fata lui Ville, pentru că ochii ei spuneau altceva decât părul tuns băiețește, decât fundul băiețesc, când mergea spre bar să mai ceară un rând din berea aceea tare, Karhu, cu cap de urs galben, desenat pe negru, dar lui nu-i păsa de legendele lor cu urși și lupi. Nici măcar poveștile lor cu eroii din cuib de cuc, trăgând din senin asupra rușilor, nici măcar astea nu le auzea, doar zâmbea vesel, măgulindu-i și ei îi dădeau înainte cu poveștile, fericiți că românul ăsta venise de la Marea Neagră, asta striga Ville, de ce naiba începuse să strige, încât tot birtul se strânsese la masa lor și erau atât de prietenoși și-i dădeau mâna și-i spuneau nume pe care el nu le putea reține, doar ei îl țineau minte pe al lui, toți se bucurau să-i spună ”Saimon” și erau atât de mândri că scăpaseră de ruși și el era atât de impresionat de poporul ăsta de la capătul Europei și habar n-avea ce reportaje va scrie despre zăpezile și berea și curajul lor, de la Marea Neagră! striga Ville și toți ascultau mirați, unde venea Marea Neagră, ehei, de acolo venise străinul să afle cum i-au ținut ei piept lui Stalin și, în tot timpul ăsta, el zâmbea, sorbea mai rar din berea înșelător de tare și încerca să evite să-și coboare privirea între sânii Ullei.
Când au ieșit, ei cântând, el râzând de glumele lor pe care nu le înțelegea, ar fi vrut să fie un Kukușka și Ulla, mică și caldă, să se lipească de el, căutând ocrotirea unui erou de la Suomussalmi, nu aceea a lui Ville, rănit în bătălia de la Raate: uite, prietene, și-i arătă cicatricea lungă pe spate, vânătă de frig, ieșeau aburi din spinarea lui Ville, pentru că el băuse doar vodcă, atâta au și rușii bun, vodca, altfel n-ar putea suporta comunismul, hahaha! Și Ville l-a luat după umeri pe băiatul ăsta de treabă, venit tocmai de la Marea Neagră să vadă cu ochii lui ce-au făcut ei când au pătruns rușii în câmpiile lor înghețate.
Îi impresionase când le povestise cum urmărea zi de zi depeșele agențiilor, după ce scandalizase o parte a presei punând semnul egal între incidentul de la Mainila și cel, cu două luni înainte, care-i folosise lui Hitler drept pretext să atace Polonia. Ce diferență era între Gleiwitz și Mainila? Aceeași ca între Rusia și Germania. Dar orbii se împărțiseră în tabere și abia așteptau să prindă pe vreunul între liniile lor, să-l ciomăgească în numele clarviziunii lor. De parcă n-ar fi trecut numai cinci ani de la alt pretext, cel de la Walwal, căutat de Mussolini să atace Abisinia. Iar între ăștia mari, care fac istoria, noi căutăm să ne repliem îndărătul vreunuia, în vreme ce finlandezii ăștia se pișaseră pe Stalin. Ce-ar fi fost dacă rezistența anti-sovietică s-ar fi întins de la Baltica la Marea Neagră?
Îl costaseră un loc de muncă teoriile astea și făcuse foamea într-o vară în care cei mari tranșau România în hălci pentru cățelandrii vicleni de la granițe, iar el se învârtea buimac și flămând într-o capitală tâmpită de panică, rușine și legionari. Noroc cu cantina pentru refugiații din Ardeal, noroc cu postul de corector la ”Timpul”, noroc cu Veturia Goga, la ușa căreia se înfățișase, după luni de ezitări, într-o zi de iarnă, când legionarii pregăteau asaltul pentru a se descotorosi de General – bun moment, Simeoane, alesese și el o dată tabăra câștigătoare, când lucrul ăsta nu era deloc sigur. Antonescu părea depășit de situație, legionarii făceau legea, iar legea lor era glonțul.
