Horia Blidaru 
Împinse patul la loc, suflă în lampă, o auzi lipăind până la fereastră, patul scârțâi, femeia șopti ceva ca o rugăciune, după care se făcu liniște. De afară, se auzeau voci, departe. Dar în casă era liniște, o tăcere încordată. Își țineau amândoi suflarea, pândind mișcarea celuilalt. El se foi, locul era tare strâmt, îi aminti de senzația de mormânt din biserica părintelui Nicodim, doar că nu era răceală de piatră, ci era un culcuș primitor, de scânduri fragede de brad, un sicriu călduț, în care noroc că strângea mâna pe pușcă, altfel ar fi crezut că a murit de mult, că a hălăduit cu femeia aceea pe țarini și s-au întors la locurile lor, ca într-un mormânt supraetajat. Ranița și hainele musteau de apă lângă el, încercă să se dezlipească de ele și se înveli în cergă. O auzi întorcându-se pe o parte. Mai ascultă zgomotele de afară. Erau departe…
Îi trezi o bătaie în geam.
– Stai acolo! șopti ea și sări din pat.
Nu vedea nimic printre scândurile podelei, nu știa dacă e zi sau noapte. Glasurile bărbătești ajunseră-n tindă, auzi bocancii-n odaie, se întretăiau cuvintele rusești cu cele românești, o voce groasă îi explica femeii, în graiul lor aspru, de oameni dinspre munte, care se țin moți, deși Țara Moților de la ei încolo începe. Strângea pușca în mâni. Văzu brusc raza unei lanterne pe podea. Pașii se îndepărtară, casa era mică, gospodăria și mai mică, îi auzi tropăind repede prin pod, apoi plecară.
– Tovarășa învățătoare, nu era cazul, știu, dar asta-i procedura, n-avem ce face, scuzați deranjul! Îi normal, după una ca asta. Nu s-o mai pomenit în satu‘ nost‘ așe ceva… Tulai, tulai, ce-o vinit păstă noi… se văieta gâfâită vocea din pântec. Precis era un om gras.
Femeia se întoarse în odaie, mai adăstă la geam, apoi se lungi iar în pat. După o vreme, șopti :
– Nu te teme, or trecut. Și după încă niște minute, adăugă: Merg din casă-n casă.
Nu mai dormiră. O auzi ca prin vis trebăluind prin casă, ieși și nu mai veni multă vreme, se întreba unde naiba s-o fi dus atâta timp, iar trebălui prin casă, auzi ouăle spărgându-se ușor, sfârâind în untură. Creștea un miros amețitor; aproape că-i făcea greață pofta trezită-n el. Auzi patul mișcându-se.
– Deschide! Ia și mănâncă!
Îi puse două blide pe marginea găurii din care se ițise în cămeșoiul alb. Îi amorțise tot trupul. Se uită o clipă la el, apoi ieși:
– Poftă bună!
Lăsase ușa întredeschisă; deretica prin dulap. Într-o farfurie, erau două ouă prăjite și bucăți de slănină afumată. În alta, o roșie tăiată, o bucată de brânză și pâine. Înfulecă recunoscător că nu ține să asiste la spectacolul care, își dădea seama, trebuie să fi fost între comic și scârbos, cum hăpăia ghemuit în scobitura din podea. Când termină, zise tare:
– Săru’ mâna pentru masă.
Femeia veni, strânse blidele și-i zâmbi tristă:
– Să-ți fie de bine. Ia apă.
Îi întinse o ulcică cu apă rece de fântână, îl așteptă să bea, apoi îi făcu semn să se culce la loc. Întârzie o secundă cu privirea pe mormanul de haine ude, îi dădu o perniță și așeză trapa. El trase zăvorul, ea împinse patul, o auzi spălând dincolo vasele, apoi strigând găinile prin curte. Se auzeau sunete vagi din uliță; de câteva ori trecură mașini, niște care, mai auzi voci aspre de militari, în rest doar gângurit de femei și ceva orătănii prin curte. Căzu într-un somn adânc. Îl deșteptă un picior bocănind lângă capul lui.
– Numai noaptea se sforăie așa, zise ea înveselită.
Îi zâmbi din cușca de lemn.
– Cât mai stau aici ?
– Nu ți-e bine ?
– N-am de ce mă plânge.
– Să treacă agitația asta. Iau iar casele la rând. Or urcat rușii pe munte. Și după o vreme, cu glas jos: L-or arestat pe bacea Mocu.
El nu zise nimic. Mai încolo, întrebă:
– Dar Aurel ?
– Or murit și el, și Dora azi-noapte…
După o vreme, ea mai șopti:
– Nu știu ce-o fost în capu’ vost’, da’ ați nenorocit satu’ ăsta…
O auzi plângând încetișor, pe marginea patului. Plânse îndelung, discret, cu câte un suspin din adâncul pieptului. Plâns de om copleșit de necaz. Apoi, plecă și nu se mai întoarse decât tare târziu.
