Horia Blidaru 
Înfășurat în șuba ciobănească, din cap până-n picioare, cu o căciulă din blană de miel, Ceatal urcă, după căutări, într-un copac bătrân, cu ramuri dese, grele de zăpadă și așteptă. Ar fi fost mai ușor dacă nu era amețit de foame. Au venit în tăcere, răsfirați, la câțiva metri unii de alții, fără câini, să nu facă zgomot. Coborau panta opusă, alunecând în zăpadă, opintindu-se să se ridice deasupra nămeților. Ceatal ochi un locotenent cu mustață neagră și figură preocupată. Era îngândurat tânărul acela. Oare ce l-o fi măcinat? I se făcu milă și trase în picior. Apoi mai trase în doi soldați care se uitaseră-n direcția lui. Simți o moleșeală în tot trupul și crezu că va cădea din copac, ca un cuc leșinat de foame și sânge.
Locotenentul, căzut la pământ, dădea ordine și militarii-l ascultară. Asta-l enervă, așa că-i trase un glonț în spate tânărului care se târa spre niște arbuști. Un soldat alergă spre locotenent. Îl lăsă în pace. Alți doi se expuseră inutil și-i ignoră. Alții prinseră curaj. Începu să-i vâneze din nou. Știa că o să vomite dacă mai continua mult joaca asta de-a moartea. Soldații se retraseră dincolo de culme. Ar fi vrut să coboare-n vale, să ridice ranița unuia din cei împușcați. Câteva cadavre punctau panta albă. Se prelinse din copac și se furișă spre vârf, unde îl aștepta sania. Se așeză pe burtă, icni un jet verzui și își dădu drumul, croindu-și pârtie cu mâinile.
Se opri cu greu pe marginea prăpastiei. Pentru ei coborâșul urma să fie un chin, pentru că-i putea vâna ca-n palmă. Dar pentru el nu mai rămânea nici o soluție în afară de hăul amețitor spre care se ferea să se uite. Doar brazii aninați în peretele de calcar punctau dimensiunea prăbușirii în neant.
Scoase frânghia din raniță și, cu mănușile tremurând, făcu un nod marinăresc și o petrecu încet după stâncă. Apoi, o lăsă să cadă-n gol. Se uită amețit. Brazii erau albi, covârșiți de atâta zăpadă. Parcă se uita în sus, parcă un soi de rai se înălța pe fundul acela imens de prăpastie. Ridică ochii spre cerul opac, din care nu mai cădea nimic. Un cer mort, rupt de lume, care plutea străin peste un pământ pe care-l îngropase în omăt. Între indiferența cerului și hăul ăsta îmbietor, Simeoane. Se trase înfiorat dinspre marginea prăpastiei. Aștepta să se umple iar dealul de soldați, mânați de la spate de ordine. Apoi, el va începe să tragă, mânat de altă frică… Fără să mai stea pe gânduri, începu să coboare pe frânghie. Nu știa cât e de lungă, nu știa cât e de înalt peretele acela de calcar. Cobora încet, încercând să se rezeme cu picioarele, cum făcea în copilărie la cariera de piatră și, mai târziu, în antrenamentele intense la care-l supuseseră la vânătorii de munte, când îl păștea amenințarea trimiterii pe front.
Generația lui murea pe front și el scria comunicate de presă despre faptele lor de arme, având grijă să omită sau să estompeze, sub bravura lor detaliată, cifra morților. Ei înghețau la Cotul Donului, el le povestea moartea dintr-un birou cald, iar seara judeca lumea și își văita soarta nedreaptă înaintea stacanei cu vin roșu, cald, cum numai bunica lui și, mai târziu, Ilinca știau să fiarbă.
I se păru că aude un zgomot. Nu se vedea încă rânjetul unui cuțit aplecat peste frânghie. Continuă fără să-și coboare ochii de pe coarda întinsă. Îl incomodau blana ciobanului, ranița și sania, le simțea prea grele în spinarea vlăguită de foame. Abia când ajunse la capăt îndrăzni să privească-n jos. Mai era până jos… Sunetul dinainte se amplificase, venea de jos de undeva, ca un bolborosit mânios, ce creștea nedeslușit. Se ajută cu picioarele într-un colț ieșit din perete, cât să poată aprinde, stângaci, un chibrit. Aruncă sania din spinare. Frânghia luă foc greu, flacăra plăpândă urca șovăielnic pe perete. Se întoarse cu spatele la perete și sări în gol cu ochii închiși.
