Lupul are putere cât un om și minte cât șapte

Focurile ardeau uriașe, cetina tânără exploda în mii de steluțe zglobii, militarii se jucau cu crengile aprinse, scuturându-le prin noapte. Mirosea a pălincă și-a ceapă, erau unși de slănină și amețiți de oboseala marșului. Locotenentul Zaharia îi admonestă scurt, se potoliră, trași lângă focuri, să-și povestească de pe la ei. Când Zaharia se apropie de el și de colonel, maiorul Teuca propuse încruntat:

– Mâine, ar trebui să se ne împărțim în trei coloane, una pentru fiecare din văile pe care putem sui mai ușor.

Ordonanța colonelului le împărți, în căni de tablă, ceai îndoit cu rom. Locotenentul aprobă scurt din cap, cu mustața neagră cufundată-n băutură. Așteptau verdictul colonelului. Somnoros, cu ochi de pește uriaș, obosit să se mai ridice din mâlul în care solzii lui prinseseră rădăcini, colonelul Sturz desena tăcut în zăpadă. Întinse cana și ordonanța mai turnă ceai. Colonelul îi privi cu răutate și oftă. Ochii apoși se plimbară pe la focuri, soldații simțiră și tăcură pe rând. Ici, colo, mai troznea câte un lemn în foc.

Cu voce joasă, răgușită, Sturz se apucă să depene planul. Trebuia învăluit muntele, să nu apuce bandiții să fugă spre Apuseni. Dacă ar chema în ajutor compania de la Câmpeni, i-ar lua două zile până ar încercui partea cealaltă. Așa, dacă jumătate din ei ar porni, în zori, spre dreapta, suind treptat, pentru a peria versantul, cealaltă jumătate ar putea face același lucru spre stânga. Nu era eficient nici să se împrăștie prea mult, nici să rămână grupați. Până mâine seară ar putea strânge lațul spre vârf. Dacă nu, vor veni rușii să curețe muntele. Mina de la Băița e prea importantă, ca să rămână codrul nesigur.

Când colonelul încheie expunerea în cuvinte simple și precise, numai câteva clipe dură tăcerea, că, deodată, răsună urletul fiarei. Zeci de soldați săriră-n picioare, cu armele-n mâini, pândind bezna. Un fior scutura pădurea. Se văzu, pe partea cealaltă a muntelui, departe, în dreapta, o lumină zburând prin aer, răsună o împușcătură, îi văzură flama, apoi lumina izbucni într-un foc intens, cu flăcări galben-albăstrui care străbătură aerul copleșit de corul haitei. Glasurile groase ale lupilor se încrucișau cu cele ascuțite ale femelelor și schelălăitul furios al puilor. Încremeniți, soldații auziră o nouă împușcătură, mai aproape de coama pe care instalaseră tabăra. Apoi, se făcu liniște până-n zori. Nu mai putură auzi mârâitul flămând al lupilor, sfâșiindu-și căpetenia arsă.

Numai Ceatal, tremurând, îi asculta cum smulg carnea. Apoi, se retraseră fără să se mai apropie de copac. Rămase treaz până prinse să se limpezească. Era ăsta locul prielnic confruntării sau trebuia să se retragă mai mult? Risca să fie prins cu spatele la prăpastie. Era posibil ca haita să fi rămas să dea târcoale soldaților. Zăpada înghețase bocnă și ninsoarea încetase sub suflarea gerului. Felinarul aprins îl dăduse de gol, așa că nu mai conta să i se fi acoperit urmele peste noapte. Doar cât să rămână neștiut faptul că era singur. Deși acum știa și el că nu mai e singur. Ori să fi tras vreo patrulă, speriată de pistolul lui și de vedenia lupului în flăcări, sărind de pe movilă-n zăpadă, tăvălindu-se în chinuri spre spaima haitei? Oare lupul alb să fi slobozit urletul ce-l trezise și care înfiorase pădurea? Aprinsese instinctiv felinarul și-l aruncase drept în pieptul fiarei năpustite spre el. Din stânga apucase să facă altul un salt, era un lup imens, noroc cu pistolul la îndemână. Se prăbușiseră amândoi la vale și haita rămasă fără cap avusese cu ce să-și potolească foamea.

Își aminti vorbele lui Ville: „Laponii zic că ursul are minte cât un om și putere cât șapte, în vreme ce lupul are putere cât un om și minte cât șapte”. Urină îndelung și transparent, la poala copacului, apoi porni grăbit, fără niciun plan, încercând doar să pună distanță între el și soldați. Abia când se opri și ronțăi ultimul cartof înghețat știu ce va face. Va fi un kukușka.

(sursa foto: picsart.com)