Horia Blidaru 
– Un Kalasnikov, o pușcă de vânătoare și trei pistoale! râse gâfâit Simeon.
– Tragi o dușcă! îi întinse Mocu sticla de pălincă, după ce o încercă mai întâi.
– Ai, tare-i! Prună curată! râse iar Simeon.
– Numai să nu-și fi dat seama văru-meu…
– Stai liniștit, l-am lovit de nu mai știa pe ce lume-i. Ce să-i fac dacă e ghid pentru cine nu trebuie?
– Ei, parcă are de ales, săracu’. L-or fi luat că știe bine locurile. Hai la peșteră.
– Și ce dracu’ se alege dacă toată lumea le cântă-n strună comuniștilor?! bombăni iritat Simeon, pe urmele lui.
– N-au de ales, domne, au familii! Ce vrei, să înfunde pușcăria? strigă Mocu peste umăr.
De fapt, peștera era o grotă de câțiva metri, la un sfert de ceas de alergătură. Mâncară la lumina fulgerelor ce cădeau îndrăcit.
– Pâine, slănină, ceapă, brânză și pălincă! Festin în toată regula! exclamă mulțumit Simeon. Hai pe dincolo, pe vale!
Luară armele și ranițele în spinare și porniră prin ploaie, cu simțurile anesteziate de ghiftuiala nesperată și de pălincă. N-aveau nicio grijă, până-n zori erau în siguranță. Simeon se gândi că, pe cât de frică i-a fost în copilărie de întuneric, acum i-a devenit cel mai credincios prieten. Coborâră pe o coastă abruptă. De câteva ori, căzură în noroi. Își traseră sufletul la marginea pădurii, apoi o luară prin spatele grădinilor. Nici câinii nu se mai auzeau sub vijelia de vară. Doar luminile palide ale satului spărgeau bezna. „Ai ajuns un animal, Simeoane, un animal care se bucură că scapă cu viață, chiar dacă omoară pentru asta, fără să stea pe gânduri…”
Săriră gardul. Vântul se întețise, pomii bătrâni scârțâiau din rădăcină, o creangă groasă căzu cu zgomot aproape. Mai săriră un gărduleț, tot de lemn, care despărțea aria omului de grădină. Când ajunseră la șură, Mocu mormăi lângă poartă și cineva le deschise. Trecură prin șură, în curte și intrară într-o odaie mică, rece, plină de haine, saci, baloți de doc și tercot. Erau doi bărbați, unul mai tânăr, speriat, cu un felinar în mână, altul, în manta militară, cu o cicatrice de-a lungul obrazului stâng. Încăperea avea un singur gemuleț, lângă ușă, dând spre curte.
– E croitor, îl lămuri Mocu pe Simeon, care privea suspicios în jur.
Tânărul îi întinse mâna:
– Aurel.
– Căpitan Bradea, zise militarul.
Avea pe la cincizeci de ani, era de statură medie și chel, după cum se văzu când își scoase cascheta. După ce se prezentă și Ceatal, cei doi săteni se traseră în fundul odăii-depozit.
– D-le Ceatal, șopti căpitanul, apropiindu-și răsuflarea duhnind a tutun de obrazul lui, oameni ca dumneata și ca mine n-avem nicio șansă dacă acționăm haotic și individual. Ne vor captura rând pe rând. Ne vânează pe rând. Se strânge lațul întruna, până nu mai avem încotro. Ceea e acum un dezavantaj, dispersarea rezistenței, poate deveni un mare atu, pentru că-i putem hărțui și lovi din multe părți. Cu o condiție: să acționăm coordonat, să ne ajutăm între noi cu muniție și informații și să atacăm unde-i doare.
Ceatal se uită lung la el. „Dacă-i o capcană?”, se întrebă căutând privirea celuilalt în semiîntuneric. Căpitanul vorbea concentrat, grăbit, cu obrazul crispat:
– Sunt în legătură cu grupul condus de frații Șușman de la Răchițele, ei-s activi în munții Vlădeasa, la Beliș. Pe Muntele Mare, spre Câmpeni, e maiorul Dabija, cu un grup numeros. El a pornit Frontul Apărării Naționale – Corpul de Haiduci. La Bucium, sunt frații Macovei. Azi iarnă, Dabija și Macovei au atacat Percepția Teiuș. Au pus mâna pe o sumă frumușică, numai bună pentru a cumpăra arme, dar au furat și mașini de scris și percutoare pentru făcut mine. Așa am putut lansa manifeste. Făcu o pauză, trase aer adâncă și continuă, privindu-l fix: Te uiți cu suspiciune. Știu mai bine decât crezi cine ești și ce-ai făcut anii ăștia. Avem oamenii noștri. Unii trădează, joacă dublu, dar cei mai mulți ne susțin. Nu ți-aș spune atâtea nume și detalii dacă n-aș avea încredere în dumneata. La Câmpia Turzii, un magazioner, Lazăr, a făcut Liga Apuseană a Moților. Toate organizațiile astea, laolaltă, pot da semnalul că există o rezistență activă. Și-n țară, și-n afară e nevoie de un semnal hotărât.
Mai făcu o pauză, apoi șopti: plănuim un atac asupra cazărmii vânătorilor de munte și a depozitului de armament de la Câmpeni.
(în curs de apariție la Editura „Cartea Românească”)
