În bezna pădurii

Simeon își propti pușca în gaura căscată în trupul trecut al copacului și privi, cu veselie de copil, văile ce coborau din munții din preajmă.

– E vreme de ploaie, mormăi Mocu, aprinzându-și țigara.

– Plouă pe naiba, n-a mai fost soare din ăsta…

– Ploaia vine dintre Ștei și Moneasa. Când s-adună norii-n partea aia, îi de ploaie. Știu de la bătrâni. Tot timpul, de-acolo vin ploile, vara.

Era o după-amiază caldă de iulie, cu vânt jucând spicele jos în vale și desișul pădurii dindărăt.

– Am ieșit prea devreme, șuieră Simeon, verificând prin binoclu panta ce urca spre ei.

Dealul era numai bun de veghe. De jur împrejur, porneau culmile, care mai abruptă, care mai domoală, iar ei ședeau tolăniți pe o margine înaltă, de unde vedeau până departe șoseaua ce șerpuia de-a lungul văii.

– Mai lasă, domne, țigara aia, că ne dai de gol! se răsti inutil la Mocu.

Clopotarul, întins pe spate, cu clopul picat pe-o ureche, slobozea fumul treptat, într-un șuior aproape insesizabil, ”ca la camuflaj, dom’ profesor”, cum îi spusese, râzând mânzește, acum câteva luni. Îl găsise mai mult mort decât viu, într-un fânar înghețat. ”Ce noroc ai avut, dom’ profesor!”, i-a tot spus după aceea, „că nu mă suiam io la poiata aia, când era neaua mai mare, dacă nu-mi găsea baba vinarsu’ din șură.” Așa că s-a dus la ascunzătoarea din deal.

Își văzu în tăcere de țigară, sorbind din ea cu o sete ce-i sugea obrajii slabi, nerași. Cutele de pe fruntea ridată înainte de vreme erau, parcă, mai adâncite ca niciodată.

La câțiva metri înaintea copacului, în dreapta, dintre tufișuri și spini, se ițea o cruce mică, neagră, din fier bătut de vremi. Simeon se târî până la ea, înjură toți spinii lumii, dar tot nu reuși să deslușească scrisul. Doar IN în stânga și RI pe brațul drept al crucii.

– Cine-o fi îngropat aici?

– Ce scrie?

– Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor.

– Nu glumi cu sfintele, dom’ profesor. E din neamul meu. Aici o fost vatra veche a satului. Pe vremuri, erau câteva case pe dealul ăsta și alte câteva pe celălalt. Două neamuri, atât. Până ne-or tras la șosea, după ce s-o răsculat Horea. Când Avram Iancu o înnoptat în vale, satul era mutat deja. Ultimii or coborât niște veri de-ai mei, după primul război.

– Ce, nu le era bine? Liniște ca aici, numa-n rai…

– Așa-i, da’ s-or apucat de sumănărit și le era mai ușor jos. Și cu marfa, și cu dusul la târguri. Da’ și cu lucrul, că iarna-i mai grea aici decât în sat. Atunci-i mai bună vremea de cusut…

Se auzi un lătrat îndepărtat. Norii se îngrămădeau în față și frunzele săltau mai nervoase. Soarele își slăbise tăria și se trăgea după munte, înroșind brazii. Mocu se uită prin cătarea puștii spre cărare, iar Simeon făcu un tur cu binoclul.

– Moșule, noi suntem expuși aici. De ce-am ieșit la ora asta?

– Stai liniștit. Nu vine nimeni.

Lătratul răsună brusc în apropiere. Încremeniră cu degetele pe trăgaci, uitându-se unul la altul.

– Nu te teme, dom’ profesor, rânji Mocu, scuipând fire molfăite de tutun.

Se auziră și voci bărbătești. Urcau. Cei doi se traseră iute pe coate și se adăpostiră în desiș. Mai trecu o vreme până ajunseră pe coama dealului patru bărbați și doi câini. Erau doi milițieni, un pădurar și un civil cu pistol-mitralieră pe spate. Pălăvrăgeau și râdeau fără grijă. Se trântiră aproape de scorbură și apucară niște mere de pe jos. Pădurarul scoase o sticlă și o trecură din mână-n mână.

– Vinars de 52 de focuri, tovarășe! își lăudă marfa și ceilalți aprobară, șuierând după ce dădură sticla peste cap.

– Nimic nu se compară cu pălinca de prună, confirmă civilul și își aprinse o țigară.

– Prună curată! Io nu fac numa’ din prună. Este care bagă și mere și pere și struguri, care ce are.

– Ori, ori! Nu te joci cu vinarsul, că nu te minte, întări milițianul mai gras și se întinse cu cascheta alături, în iarbă.

La 20 de metri de ei, Simeon șopti:

– Câinii…

– Îhî!

– Foc!

– Foc pe dracu, păduraru-i neam cu mine!

– Câinii!!! scrâșni Simeon, văzând cei doi câini-lup pornind spre ei. Foc!

– Îhî, icni clopotarul.

Puștile bubuiră și câinii căzură la pământ. Pădurarul și milițienii săriră-n picioare, civilul se lungi pe burtă, întors spre locul împușcăturii. N-apucă să ochească și își culcă imediat fruntea pe braț, cu sângele zvâcnind din cap. Pădurarul și milițienii fugiră după niște copaci. Mocu apucă să-l rănească pe gras în picior.

– Faină pușcătură, dom’ profesor! Fix în cap! Lasă-i să fugă!

– Și mâine să fie cu armata după noi? se enervă Simeon și-l nimeri în piept pe milițianul mai mărunțel. Celălalt ședea ascuns după un trunchi gros. Pădurarul trase la întâmplare spre desiș. O ploaie de alice trecu peste ei.

– Nu-l omorî, se rugă Mocu. În clipa următoare, văru-său scăpă pușca, lovit în umăr și cocoșat de durere.

– Stai aici! Simeon sări cu pușca în cumpănire. Nu mișcați, mă! Arma jos! strigă la milițianul înspăimântat. Îi lovi pe rând cu patul puștii după cap. Hai, ajută-mă!

Îi legară de câte-un copac, le puseră căluș, luară armele, sticla de pălincă și două ranițe, una cu mâncare, cealaltă, a civilului, cu cutii de gloanțe și câteva grenade. Atunci, se întunecă brusc, bubuiră câteva tunete, un trăsnet căzu aproape și ploaia prinse a răpăi. Fugeau prin spini, făcându-și loc cu patul puștii și mâinile însângerate. Era un desiș de mesteceni si tufișuri dese, după care goniră pe un platou împrejmuit cu un gard rupt, trecură pe lângă o căpiță și se pierdură în bezna pădurii. Se opriră. Aici, ploaia răzbea mai greu.

(din romanul „Fugarul”, în curs de apariție la Editura ”Cartea Românească”)