Fugarul

Fugarul

Uşa se deschise şi cei doi bătrâni se îmbrăţişară în prag. Umbrele lor rămaseră unite o clipă, alungite de dâra de lumină ce se întindea peste curte. Maniu intră, urmat de Coposu. Peste tot, umbra lui Coposu! În redacțiile ”României Noi” și ”Ardealului”, la partid, dar mai ales lângă Nana… Umbra lui Coposu ca o fatalitate, se strâmbă pornind motorul.

Nu există moment mai enervant ca zorii. Se cască roșiatici, dezvelind impudic lumea. O lume care nu se mișcă în largul ei decât dincolo de cortină. Dimineața ne prinde pe toți, actori stângaci, chinuindu-ne să ne ascundem în roluri improvizate.

Singura lor menire, a zorilor, în cele din urmă, se dovedește a fi amăgirea. De sine și a celorlalți. Mușcătura Ilincăi e singura speranță că așteptarea se va termina. Se simți vinovat că plecase iritat, fără să trăiască deplin ultima îmbrățișare.

Privind în gol, peste jăratecul țigării, simți nodul de greață ce-l încerca de mic, din frica adunată în stomac – ghem răbufnind într-un icnet, ca în prima zi de bacalaureat, sau într-un râs isteric, ca la întâlnirea Mareşalului cu presa.

De fiecare dată, însă, trecuse cu bine: examenul, în laudele comisiei; la Consiliul de Miniştri, în tăcerea rău-prevestitoare, pe care luminiţa jucăuşă din ochii lui Ion Antonescu a anulat-o pe neaşteptate. Între cele două momente, stăteau atâtea aruncări cu capul înainte, încât, brusc, se simţi bătrân. De altfel, ce să însemne că de la o vreme visa tot mai des că e tată, jucându-se cu un băieţel neastâmpărat…

Mihalache urcă emoționat, buza de jos îi tremura:

– La Tămădău, Simeoane!

– Tămădău? Ce căutăm acolo? nu se putu abține tânărul.

– Un aerodrom.

Mașina gonea printre vilele scufundate încă în somnul străjuit de castani uriași.

– Și doamna?

– Niculina vine cu doctorul. După un timp, întrebă: ai înțeles?

– Da, d-le Mihalache. E ultima dată când ne vedem, în actualele circumstanțe…

Bătrânul oftă.

– Altă soluție nu e. Mai devreme sau mai târziu, ne leagă pe toți.

– Prostii! se zburli mustața, până atunci pleoștită. Maniu are dreptate: am trecut noi prin atâtea… Simeoane, ăsta nu-i sfârșitul.

– Ce, dl Maniu e optimist? Nu i-ar strica puțin realism, îndrăzni Ceatal.

– Nu ești bun de politică, zâmbi liderul țărănist. Ai mai dat cu bâta-n baltă și-n presă… Să ai grijă, băiete, mai ales în vremurile astea…

– Vremurile astea ni le lasă moștenire și dl Maniu, scrâșni Simeon, întorcând figura slabă și încruntată spre bătrânul masiv, care se înroși de nervi. Numai un rechizitoriu de la un puțoi nu-i lipsea în ultima lui dimineață în țară.

– E o prostie să acuzi o generație întreagă! Maniu e generația care a făcut două războaie și România Mare!

– A, sigur, generația care a ieșit dintr-un război cu Unirea-n brațe, cadou de la Aliați, și a intrat în celălalt cu țara ciopârțită, fără să miște un deget generația asta!

– Mă, tu ești un măgar din cei care ne bagă pe toți într-o oală cu Carol?! răbufni bătrânul.

– D-le Mihalache, să-mi fie cu iertare, tata l-a adus pe Carol pe tron?

– Dă-o dracului de treabă! Știi bine că regele și-a dat cuvântul lui Maniu că renunță la Lupeasca.

– Cum să ai încredere într-un om despre care chiar tatăl lui spunea că-i o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o taie ca să salveze Coroana? Nu vă place, știu, dar cred că Brătianu a fost mai lucid decât Maniu.

Mașina ieși din București. Șoseaua, străjuită de copaci bătrâni, lăsă în urmă ultimele case, la care începeau să se aprindă luminile.

– Au trecut 20 de ani, măi băiete, oftă bătrânul. E ușor să judeci privind în urmă. Cine-ar fi crezut că Ferdinand și Brătianu vor muri, la câteva luni unul după altul? Viața duce lucrurile pe un făgaș, taman când ne credem buricul pământului. Știi bine că noi am fost singurii, afară de legionari, care ne-am împotrivit dictaturii regale.

– Bine, dar chiar nu puteau fi anticipate niște lucruri? Că semne erau…

– Hă, să vezi una, zâmbi bătrânul. La vreo două luni de la încoronare, umbla zvonul că Lupeasca s-a întors în țară. Maniu, supărat, s-a dus la Sinaia să-i reproșeze regelui că a călcat înțelegerea. Carol a negat, însă, cu o inocență impertinentă, așa-mi povestea Maniu. S-a ajuns la scandal în toată regula. Umbla zvonul că ar fi fost ascunsă în rândul personalului. În cele din urmă, l-au chemat pe administratorul castelului, cu lista angajaților.

Și, ce să vezi? Figura și o Elena Lupescu, spălătoreasă! Dar n-apucă Maniu să deschidă gura, că se întoarce Carol spre el cu aer triumfal: ”D-le Maniu, nu e păcat ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?”

Râd amândoi. Mașina gonește prin aerul proaspăt al dimineții de iulie, străpungând câmpul cu lanuri de grâu.

– Am auzit că se pregătește să se întoarcă în Europa, zise tânărul, aprinzându-și o țigară, din care trase cu poftă, înveselit de pozna fostului rege.

– O fi crezând că-l ajută să fie mai aproape. Se vorbește că s-a însurat cu Lupeasca, prin Brazilia…

– Simeoane, eu n-am ce să-i reproșez lui Maniu, mumură Mihalache, pe gânduri. Cu mine a fost corect totdeauna, de când ne-am unit contra lui Averescu. Am rezistat apoi Brătienilor, pe vremea când, vorba lui Iorga, Coroana le era vasală, apoi ne-am opus lui Carol al II-lea, cu toate încercările lui de-a ne rupe. Regele ăsta a băgat atâta dihonie în țară, până a ajuns s-o dea pe tavă, gata frântă, numai să-și păstreze tronul.

– Dar dacă dl Maniu primea să formeze guvernul după primele alegeri pe vot universal, în noiembrie 1919? Oare nu era altul cursul? Dacă, apoi, nu se încredea în cuvântul lui Carol, nu puteau fi ferite nişte rele? Dacă nu mergeați pe mâna comuniștilor, la 23 august, nu era mai bine pentru țară?

– Știi că, în noaptea asta, și-a amintit că sunt 50 de ani de când a fost ales în conducerea Partidului Național Român? Ce om nu face greșeli în atâta amar de vreme?… Şi-apoi, eu i-am dat dreptate că n-a vrut să-și lege numele de tratatul cu Austria. El a motivat atunci că nu știe franceză și asta i-ar fi creat greutăți la Conferința de la Paris. A fost mai bine pentru ţară că l-a lăsat pe Vaida-Voevod să conducă primul guvern după Unire…

– Mda, dar i-ar fi fost la fel de ușor lui Brătianu să-l doboare pe Maniu?

– Mă, să ştii că ardelenii tăi nu se așteptau să fie aşa îndrăcită treaba la București, zâmbi musceleanul. Și-apoi, crezi tu că un Maniu puternic la guvernare mai avea nevoie de mine?… Apele s-au împărțit când el a ieşit de la guvernare, solidar cu mine. Lui Marinescu i se urcase la cap prietenia cu regele. Era prefect la Poliția Capitalei, dar lucra numai pentru Duduia. La câtă obrăznicie mi-au arătat el și Dumitrescu de la Jandarmerie, nu puteam decât să cer înlocuirea lor. Unii zic că au sărit calul tocmai ca să ne provoace. Nu ştiu. Dar dacă Vaida nu accepta să formeze noul guvern, era mai eficace opoziția noastră. Pe Maniu l-a afectat rău trădarea asta: veneau amândoi din același curent activist din Ardeal.

– Asta nu înţeleg, cum a putut un om ca Vaida-Voevod să accepte să fie consilier regal și să conducă Frontul Renașterii Naționale, când știa că ăsta e sfârșitul democrației?

– Ei, ce, i-a stricat c-a fost un an jumate președintele Camerei, până în ziua abdicării lui Carol?

Nu știu, Simeoane, ce se mai poate face, oftă Mihalache, după o pauză în care scrâșnetul măselelor vorbi pentru tot ce-i trecea pe sub cutele frunții. Comunismul nu vine pe teren sănătos, cum nici legionarii n-ar fi prins dacă nu erau condiții prielnice. Pentru asta, da, poate suntem vinovați. Cine știe cum trebuia procedat… Poate, undeva, ceva trebuia să fi fost altfel. Dar acum trebuie să rezistăm.

– D-le Mihalache, legionarii au mers spre putere democratic, pe voturile oamenilor. Pe când comuniștii se bazează numai pe Armata Roșie şi le ajunge. Bătălia asta nu se mai poate da cu armele democrației, din păcate.

– Vom vedea ce fel de luptă va fi. Trebuie să fim pregătiți. Maniu rămâne, eu plec. Trebuie să ne mişcăm repede. Uite, Vaida a fost închis o vreme și acum e în arest la domiciliu, la Sibiu.

– Sună tare încurajator, mormăi Simeon.

– Noi suntem primii vizați, mai e până ajung la voi.

Ar fi vrut să-i spună de la obraz: te pomenești că nu ne-ați lăsat să ridicăm capul ca să ne protejați, nu să vă țineți voi locurile? Dar era conștient că întrecuse măsura cu bătrânul sever şi capricios, deschis la vorbă doar când avea el dreptate, ca toți oamenii obișnuiți cu puterea. Se mulțumi să adauge:

– Ați avut dreptate. Nu-s bun de politică. Așa cum e Coposu, de pildă…

Trupul zdravăn al lui Ion Mihalache se scutură de râs:

– Mă, tu și-acuma-i porți pică pentru fata lui Boilă?

– Dacă ar fi numai asta…

– Ei, lasă, astea trec cu tinerețea. Voi, ca ardeleni, ar trebui să vă înțelegeți.

– E mai greu când unii trec prin chinurile refugiului și alții-s la adăpost. Chiar așa, știați că străbunicul dinspre mamă al lui Coposu era văr primar cu Vaida-Voevod?

Mihalache îl privi surprins. Simeon tăcu, rușinat de delațiune. O vreme nu mai ziseră nimic. Mihalache se uită la ceas.

– Nu mai avem mult. Sunt niște salcâmi pe dreapta. Acolo ne întâlnim cu ceilalți. Să nu vorbești cu nimeni despre acțiunea asta. Poartă-te firesc.

– Am înțeles. Sper să nu fi devenit mai vigilenți după fuga lui Rădescu, Buzești și Vișoianu.

– Știe Maniu ce face. Într-o lună, cât a stat la mine la Dobrești, am pus la punct toate detaliile.

– Dacă nu-s indiscret, încotro vă duceţi?

– În Turcia, mai întâi. De acolo, prin Elveția și Franța, către Anglia. Uite-i! exclamă mulțumit, când, după o curbă, zăriră înaintea lor trei mașini încolonate. La salcâmi!

(Fragment de roman – în curs de apariție la Editura „Cartea Românească”)

În imagine: Ion Mihalache (sursa foto: istorie-pe-scurt.ro)