Horia Blidaru 
Căzu mult, ca un suflet ce se desprinde de trup, spre neant, după moarte. Îl făcu să zâmbească gândul ăsta. Deschise ochii cu o secundă înainte de a se rostogoli pe panta abruptă, apoi alunecă pe un pat de nea, mai moale și mai puțin înclinat. Se opri, cu creierii zdruncinați, într-un pui de brad care-l măsura ca un mic indian pe omul alb intrat în cortul lui. Îl durea tot spatele, pantalonul era sfâșiat și piciorul drept plin de sânge, cel stâng amorțise din genunchi. Frânghia nu mai era pe perete, nu mai vedea nici flăcăruia, doar blocul acela alb, atât de sălbatic, în vreme ce în jos totul părea mult mai prietenos. Valea se auzea acum clar, în apropiere.
Coborî prudent, cu mâinile înfipte în zăpadă, în colțurile de piatră și în câte un tufiș ori copăcel. Găsi greu sania, se oprise într-o stâncă. Mai aruncă un ochi în sus, buza prăpastiei era curată și tare îndepărtată, de parcă nu și-ar fi cântărit niciodată viața acolo. Își curăță piciorul cu zăpadă, sângele cald îl făcu iar să amețească, luă o mână de nea și își umplu gura și fața cu ea, apoi se urni clătinându-se, cu sania în mână, spre firul de apă ce vuia nervos. Nu se mai auzea nimic altceva, dacă ar fi tras cineva de sus poate nici n-ar fi știut până n-ar fi primit glonțul în cap. Izvorul acela nu putea face atâta zgomot. Luă o gura de apă rece de-l durură dinții. Merse pe marginea lui, printre pietre mari, acoperite de zăpadă. În jur, creștea pădurea de brad. În curând, nu mai zărea nimic în sus decât vârfurile lor care de aici se vedeau verde-înnegrit și păreau că sprijină cerul. Poate că biserica din brazi nu e pe o culme, poate e într-o vale. Îl trăgeau brazii spre desișul lor. Făcu un efort să alunge vedenia, să facă să tacă glasul tremurat al părintelui Nicodim.
Ținu firul apei până începură să fie tot mai mari stâncile. Se strecura alunecând printre ele, apoi ajunse să se cațere pe câteva, până când ele se uniră într-un zid prin care se strecura izvorul. Trebui să coboare în apă, își zdreli rana ce sângera abundent și fu nevoit să rupă mâneca flanelei ca să lege strâns deasupra rănii. Apa rece îi încolți piciorul, atenuând durerea. Merse aplecat prin apa tot mai îngustă, mai adâncă și mai înfuriată, pe măsură ce înainta sub bolta întunecată. Curând, apa-l cuprinse până la brâu, ca într-o copcă ce strângea cu dinți de gheață. Își dădu seama că a făcut o prostie în loc să se piardă în pădurea de brazi, care să-i fi deschis altă ieșire din prăpastie. Se încăpățână să înainteze mai mult din cauza groazei de a fi irosit până aici atât din bruma de energie ce-i mai rămăsese. De câteva ori, alunecă în apă până la piept. Tremurând de frig, se lăsă împins de la spate de șuvoi. Târziu, în beznă se ivi un punct firav de lumină. Se agăță de o piatră și se trase spre peretele în care se căsca o spărtură. Se târî prin ea.
Era o sală uriașă, în care stalagmite și stalactite perfect șlefuite luceau îmbrăcate într-o culoare blând roșiatică. În tavanul incredibil de înalt al peșterii era o deschizătură cât să alunece raza necesară pentru a însufleți un spectacol al naturii fără seamăn. Îngenunchiat, Simeon simți lacrimile urcând din toată ființa. Murmura ”Tatăl nostru”, cutremurat de binecuvântarea nemaisperată a frumosului. Îi trebui o vreme să se poată clinti pentru a explora locul. Într-un colț, descoperi oasele unei dihănii uriașe la vremea ei. Timpul lucrase aici cu migala ce învinge limitele, inclusiv moartea.
Mângâie coloanele fragile ce urcau și coborau într-un joc amețitor, apoi se rupse ca dintr-o vrajă și fugi spre un culoar întunecat. Nimeri de câteva ori prin niște băltoace, era un firicel de apă ce se strecura agale spre valea pe care o lăsase în urmă. Aprinse un capăt de lumânare ce-l avea la îndemână și merse dintr-o sală-n alta, ca într-un palat gătit pentru bal. Balul Raiului, îi trecu prin cap, simțindu-se, iar, la cumpăna dintre lumi.
