Horia Blidaru 
– L-au încolțit pe căpitan! Cineva ne-a dat de gol!
-Să mă trăsnească Dumnezeu! se jură speriat tânărul, în fața răbufnirii amenințătoare.
– Ia pușca atunci!
Îi întinse arma lăsată de Mocu și se strecurară în arie. Casele din partea aceea de sub munte, la poalele Țării Moților, sunt în forma unui dreptunghi, cu casa la uliță și curtea închisă din toate părțile de cămări, odăi bătrânești și șura. Din curtea numită ocol, se trece, printr-o colnă cu lemne pentru iarnă, într-o arie, unde sunt cotețele și hambarul, iar de acolo, dincolo de un gard, e grădina cu legume, continuată cu o livadă.
Se traseră lângă un nuc bătrân și gros, care veghea aria. Căpitanul sărise, cel mai probabil, din grădină în grădină, spre valea din dreapta. Undeva, îl dibuiseră, dar se vedea că ori îl așteptaseră în spatele grădinii lui Aurel ori n-apucaseră încă să se poziționeze ca să-i înconjoare. Așa că trăgeau foc intens spre vale, erau mulți, iar căpitanul nu mai răspundea. Era o beznă deplină și ploaia amortiza împușcăturile, care-ar fi părut la mare depărtare, dacă n-ar fi sticlit gurile puștilor. Simeon se strecură în grădină, după ce-i spuse gazdei să-i țină spatele, pentru orice eventualitate.
– Nu trage decât la nevoie, nu te da de gol. Ai grijă de ranița Mocului.
Păși între niște vrejuri înalte de fasole verde, așezate pe pari. Se împiedică de câteva ori, prins în noroiul clisos. Apoi, trecu într-un lan de porumb, care i se păru că foșnește teribil. Ieși din el, spre dreapta, de unde văzu schimbul de focuri. Puse un încărcător nou în Kalașnikov și trase foc continuu spre luminițele puștilor unor momâi ce se mișcau grupat între el și Bradea. Înlocui încărcătorul și, de după un măr gros, mai trase iar la întâmplare, măturând, de data asta, și spatele grădinii. Izbucniră răcnete și blesteme cumplite. Își strigară comenzi scurte. Rămase pitit, șuierau gloanțele în jur, apoi se târî prin clisa moale spre porumb. Porni ghemuit spre celălalt capăt al grădinii, dar se mișcaseră mai repede și trăgeau de dincolo de gard. N-avea cum ieși din strânsoare. Le răspunse celor din stânga și se furișă înapoi spre arie, urmărit de rafale nervoase.
Atunci, se porni focul lui Aurel. Croitorul trăgea de parc-ar fi fost la mașina de cusut. Ceatal se trânti la pământ și merse pe coate spre el. Se strecură prin portița întredeschisă în gard și se alătură tânărului. O vreme ținură piept atacului. Spre vale mai răsuna câte o împușcătură răzleață.
Deodată, răsună în spatele lor un țipăt înfiorător. Urlete, porți trântite, duduia un motor, se aprinseseră lumini. Abia apucă Aurel să-l împingă spre niște butoaie uriașe, într-o colnă. De după un ciubăr plin cu prune pentru pălincă, văzură câțiva soldați năvălind cu lanterne în arie. Ceatal și tovarășul lui îi secerară pe toți. Mai apărură câțiva, trăgând bezmetic. Erau ruși. Se sfătuiră nedumeriți, cercetând locul cu lanternele. Dinspre grădină răsunau împușcături răzlețe. Rușii strigară ceva, le răspunse cineva de departe, dar nu se deslușea din cauza ploii asurzitoare. Cei doi traseră fiecare de după o latură a ciubărului, apoi se pitiră la loc. Aria se umplu rapid de ruși care mitraliară în toate direcțiile, apoi se concentrară, la gard, asupra grădinii. De unde li se răspunse la fel de îndârjit.
Aurel îl împinse pe Ceatal spre un ungher ferit, sui primul pe un butoi imens, întors cu fundu-n sus și-l ajută pe Simeon să suie lângă el. Se cocoță, apoi, ținându-se de o grindă și de perete până sub acoperișul vecinului, lipit de șopronul lui. Ceatal se luă după el, până se pomeni apucat de braț și tras într-un pod. De acolo, văzură schimbul de focuri stingându-se la comanda unor burtoși cu pistoale în mâini, atunci veniți îndărătul soldaților aliniați pe coate de-a lungul gardului. Li se răspunse din grădină și gloanțele se răriră. Ceatal apucă o grenadă, îi smulse cuiul și o trânti într-un coteț sub streașina căruia se strânseseră câteva mantale lungi la sfat agitat, luminat de lanterne. Bubuitura îi trânti la pământ. Iar se porniră să tragă ca apucații, și unii și alții. Câțiva de lângă gard zbierară ceva și focul se opri brusc. De-o parte și de alta a stinghiilor făcute ferfeniță se strângeau militari nervoși, înjurându-se unii pe alții, în vreme ce blestemele răniților se strângeau într-un cor chinuitor. Înspre vale se făcuse liniște.
– Asta-i șansa mea! Rămâi cu bine!
(în curs de apariție la Editura „Cartea Românească”)
