Amintiri despre o fericire

El trecu în cealaltă încăpere, la uliță, o privi de după perdea cum încerca să se grăbească printre troiene, apoi se întoarse în pat. Mai puse un lemn în sobă, dar mai târziu lăsă focul să se stingă, ca să nu bată la ochi hornul fumegând. Se gândi că, dacă ar veni cineva, va sui în pod pe scara din cămară. Dădea în celălalt capăt al podului decât cel în care-și făcuse culcușul, așa că-și aduse arma mai aproape. Nu făcu nimic toată ziua și nu știu cum trecu vremea. Mâncă ce găsi prin cămară, se învârti de colo-colo, se uită pe niște fotografii și ilustrate vechi, încercă să citească, dar veneau peste el chipuri și șoapte. Îi fu când cald, când frig, se întindea pe pat, apoi străbătea cele două încăperi, iar stătea pe pat și-l apuca o moleșeală călduță, ca atunci în peșteră, când era să moară de foame.

Închise ochii și simți părul ud al pubisului lipit de el, înghițindu-l în lacul acela primitor, în care fluviul lui ajunsese pentru ca lumea să meargă mai departe. Își aminti de Ilinca, de povestirile fără sfârșit, despre orice, de pasiunile comune, de plimbările fără țintă, cât era ziua de lungă, de locurile de care se minunau împreună și de cele pe care nu le văzuse, atent la vocea ei, la gesturile ei când explica. Se strădui să-și aducă aminte vreo discuție, vreo replică; nimic, totul se pierduse, ca și cum fluviul lui doar trecuse prin lacul acela către alt lac, mereu în căutarea oceanului definitiv. Știa bine că tot ce simțea era povara vinovăției, deși, cândva, lângă Ilinca, se întrebase dacă nu cumva totul e o minciună a unei firi ce încearcă să simtă fericirea, fără să știe ce e, fără să știe cum se ajunge la ea, fără să știe cum se păstrează.

Când Anița se întoarse, se bucură ca un copil la venirea mamei. O minți că a citit toată ziua și că se gândește să scrie un roman, ceea ce o impresionă foarte tare. Părintele unui elev mai greu de cap îi dăduse o bucată din porcul proaspăt tăiat. Ea prăji carnea în untură și-i povesti cum vin oamenii de Crăciun și de Paști la ea, cu tot felul de bunătăți, și orișicât a încercat să-i convingă să renunțe la obiceiul ăsta, ei se țineau de tradiția începută de mult, cu primul dascăl venit în sat, căruia-i dăduseră odaie în clădirea școlii și-i stabiliseră cotă de lemne și grâne pe an și căruia-i purtaseră de grijă, bucuroși că odraslele lor pot învăța carte.

(fragment din romanul „Fugarul”, în curs de apariție la Editura „Cartea Românească”)