Villa Margareta

– un nou roman, de data aceasta de ficțiune, semnat „Doina Jela” –

Pe Doina Jela am cunoscut-o anul trecut și a fost una dintre acele întâlniri care îți marchează într-un anumit fel traseul vieții. Am perceput-o ca pe un om zâmbitor, cu un umor fin și savuros, dar mai ales ca pe un profesionist exigent care și-a respectat de fiecare dată principiile. În același timp însă, numele Doinei Jela pare strâns legat de imaginarul luptei anticomuniste, de memorie, de rezistența la ubicuitățile unor sisteme, de inventariere a torționarilor vechiului regim. O asociez unor nume și unei galerii care îi include pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Scriitoarea ne provoacă din nou (după succesul reprezentat de volume ca Această dragoste care ne leagă, Drumul Damascului, de Lexiconul negru, Afacerea Meditația Transcendentală și Cazul Nichita Dumitru) și se pregătește de lansarea unui roman intitulat Villa Margareta, care va apărea în câteva zile la Editura Polirom.

Redactor, publicist, o voce distinctă în contextul societății civile – cum este, doamnă Doina Jela, această trecere de la non-ficțiune la ficțiune, la roman?

Este, cum ai trece de la o datorie, niciodată achitată complet, față de alții, la o datorie față de tine însuți. Asta pe un plan. Pe alt plan, strict al meseriei literare, a trece de la un exercițiu îndelungat și util, la un efort de valorificare a tot ce ai învățat, într-un proiect în care ești angajat mult mai profund, total, dincolo chiar de ceea ce crezi tu că faci și vrei tu să faci… Și în al treilea plan, a trece de la un fel de scris în care… nu prea ai cum să eșuezi, să te pierzi, dacă ești conștiincios, riguros, ai un pic de talent, empatie și simț moral, fiindcă ai acolo jaloanele precise ale documentului, de care ești legat cu mii de otgoane, la o aventură în care poți să te pierzi, fiindcă ieși în larg singur, cu experiența ta, cu puterea ta, cu mult/puținul tău talent și cu… teama ta că s-ar putea nu-ți iasă nimic…

Când ați început să lucrați la acest roman? – și curiozitatea mea este strict legată de ideea genezei sale. De la ce a plecat? A avut demersul un parcurs liniar?

Ceea ce am scris în cele două-trei pagini de la sfârșit, intitulate „Cronologia evenimentelor petrecute la Villa Margareta”, este parțial „o minciună care spune adevărul”, parțial adevărul curat. Deci imediat după Revoluția din decembrie, sau poate la vreo trei luni, când am început să știm ce a fost ea, acea revoluție, am scris dintr-o suflare, cele o sută de pagini care alcătuiesc nucleul cărții. Este ceva care trebuie spus, aici, ca să nu am vreo problemă de… plagiat, după apariția cărții. Nu a citit nimeni acele pagini, decât un coleg/prieten la vremea aceea, care le-a apreciat atât de mult, că a copiat, fără ghilimele, și fără să mă anunțe, vreo două-trei dintre ele într-un viitor roman al lui, publicat de o revistă unde colaboram amândoi. Am protestat eu acolo, dar pe vremea aceea, rufele se spălau în familie și afacerea a fost mușamalizată. Am lăsat tot manuscrisul într-un sertar, știind însă tot timpul că acolo în el este un palpit de viață care nu poate fi aruncat. Apoi m-am lansat în lunga serie de cărți non-fictive, de întâlniri extraordinare: Ion Ioanid, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Adriana Georgescu, Ana Blandiana, Vladimir Bukovski, Oleg Danovski, autorii și redactorii editurilor unde am lucrat și colaborat succesiv, traducerile care mi s-au propus, irezistibilele documente de arhivă și răvășitoarea experiență a foștilor deținuți politici, unii încă în viață, alții morți, împușcați, ca Nichita Dumitru. Iar apoi cărțile. Cărțile, mai ales ale unor autori foarte tineri, ca tine, Simona, la strălucirea și perfecțiunea cărora știam că pot contribui, iar ei chiar mi-au scris în dedicațiile lor că am contribuit. Unele, foarte multe, au luat premii de-a lungul anilor, și mă simt părtașă la acel debut poate într-o mai mare măsură decât s-ar cuveni… Din când în când, în special în timpul curățeniei de primăvară sau de toamnă, mă mai uitam pe acel manuscris ca să știu dacă-l arunc naibii sau îl pun din nou deoparte. Și constatam că în el mai palpita viață. Și-l dădeam deoparte. Și mai scriam câte o fișă pe care o puneam lângă el, în dosar . Până în toamna lui 2012, când nu am mai scris nimic non-fictiv, nu am mai tradus nimic și am început să scriu susținut. Să pun în ramă povestea de la Villa Margareta.

Care este povestea titlului? De ce Villa Margareta?

Habar n-am de ce Villa Margareta. Nici măcar nu știu când m-am decis pentru titlul acesta. Știu însă că e titlul adevărat al acestei povești. Să-ți spun ceva. Acum vreo 30 de ani mi-a venit în cap o frază: „Nimeni nu l-a văzut venind pe unchiul Anton.” După care mi-a venit în cap o poveste întreagă, foarte poetică, foarte „aseptică”, foarte publicabilă, cu mici ajustări. Ai găsit-o inclusă în romanul de care vorbim. Era vorba despre un unchi care se întoarce, nu se știe de unde se întoarce, după o îndelungată absență. Familia mea e plină de unchi. Și dinspre partea mamei și dinspre partea tatei. La fel e plină de veri și verișoare. Dacă vreunul era absent nu se observa, atât erau de mulți. La vreo opt ani după ce-am scris această poveste, despre absență și așteptare, bunica mea paternă a murit. Iar eu am realizat, aproape speriată, că bunica a avut un fiu, pe care l-a așteptat până a închis ochii, un băiat de 20 de ani, dispărut la Cotul Donului! Știam despre el, că bunica mereu spunea: „Marcu tot o să vină, într-o zi, știu eu că e viu. ” N-o luam în seamă, n-a fost o bunică prea caldă și prea iubită… Atunci am realizat, uimită, că Unchiul Anton din acele povești ale bunicii provenea. Ei bine, Villa Margareta e în carte spațiul unei prietenii tainice, spațiul purității. Avem și poza, căci e o carte cu poze! De ce mi-e drag acest nume pot să spun: Villa Margareta este o magazie de scule, în spatele casei celeilalte bunici a mea, cea maternă, care avea o mulțime de fete. Împreună cu mătușile astea, amenajasem magazia fără ca cineva să știe și mergeam acolo să fumăm fără știrea bunicii, n-aveam decât 16, 18, respectiv 20 de ani. O botezasem noi Villa Margareta.. Ce anume mă tulbură atât în amintirea asta, poate o să aflu cândva, așa cum am aflat treaba cu Unchiul Anton…

Villa Margareta, decembrie 2012

Nu aș vrea să devoalăm foarte mult din paginile romanului, însă poate specificăm unde se petrece acțiunea. Există niște spații predilecte?

Este, cum își bate joc personajul meu principal, un „roman cu albăstreală”. Se petrece în spațiul pe care-l cunosc cel mai bine și de care sunt cel mai vital legată, prin naștere. Aproape de malul mării. Eu sunt născută la Vadu, lângă Capul Midia, la trei kilometri de mare.

Cum ați construit romanul pe parcurs? Și mai ales, când și în ce condiții l-ați scris? Care sunt „tabieturile” dumneavoastră atunci când scrieți?

Cu frică și cutremur. Îmi iese, nu-mi iese? Când l-am terminat și l-am dat celui mai bun redactor al meu, Gabriela Omăt, cea care de câte ori mi-a citit o carte, și mi le-a citit pe cele mai „puternice”, mi-a spus mereu: „Scrie-ți cărțile tale. Pune mâna și fă-o.” Deci în vară, când l-am terminat, i l-am dat, ca un fel de răzbunare: „C’est toi qui l’as voulu, Georges Dandin”… Și am plecat în Bucovina, de unde n-am mai sunat-o deloc, de frică. În ziua când am găsit mesajul ei pe répondeur, am băut un pahar foarte mare de vin, ca să-mi fac curaj s-o sun înapoi. De data aceea nu mi-a mai răspuns ea. De bucurie că am amânat verdictul, am mai băut unul, și mai plin. Când mi-a răspuns eram aproape beată, așa că-mi era cumva indiferent. Decât că verdictul ei a fost atât de favorabil, încât simțind că mă ridic de la pământ, de bucurie, am mai băut un pahar de vin. Iar a doua zi am zăcut. Tabieturi? Scriu cu atâta teamă că nu-mi iese, că trebuie să nu se audă musca. Deci scriu dimineața, când toată lumea doarme și nu se aude musca. Uneori însă, când știu că ce vreau să spun o să-mi iasă, fiindcă văd povestea cu ochii, pot să scriu și în gară.

Avem un plan al realului, al actualității care debutează din octombrie 2012 și se construiește până la sfârșitul anului în mare parte într-un București agitat si confuz. Sunt multe aluzii la realitate, recunoaștem unele personaje, pe altele putem încerca să le ghicim. Putem citi cartea și ca pe un roman cu cheie?

Da, în măsura în care pe unele dintre ele nici nu-i va trece prin minte cititorului că trebuie să le ghicească, fiindcă au fost și momente în care, pentru destindere, m-am jucat ascunzând sub costumația și măștile personajelor fictive și în locuri neașteptate, modele reale. Mario Vargas Llosa spune că scrisul este inversul striptease-ului. În scris ai uneori în fața ochilor un model real, un om pe care-l iubești sau căruia-i porți pică, pleci de la el, și-i pui veșminte, bling-blinguri și măști ca să fie și ca să nu fie recunoscut. Îl îmbraci. L-am îmbrăcat astfel și pe personajul narator, care-mi poartă numele. Ceea ce numește Llosa inversul striptease-ului e un procedeu vechi. Racine s-a răzbunat în Fedra pe o actriță tânără care nu voia să-l iubească, nu? Altminteri nu, VM nu e un roman cu cheie, căci personajele reale ale anului 2012, din viața mea, sunt ușor de identificat și uneori chiar numite. Alteori sunt doar inițiale, menite să le protejeze identitatea. Acea „ramă” în care am prins eu tabloul principal este însă una reală. Sunt patru luni ale anului 2012, așa cum le-am trăit eu, Doina Jela, autor și personaj, notându-le ca într-un jurnal.

Este greu să scrii un final de roman?

De unde să știu? În principiu e important să nu „se lase”, să nu scadă nivelul, să nu cadă. Finis coronat opus, nu? E important ca firele alea pe care le-ai împrăștiat în toate direcțiile să se adune. Știu cum se face, am citit enorm și am redactat, admirându-le sau nu, multe cărți. Dar de făcut cu mâinile proprii, este altceva, așa că… știu eu?

Cui se adresează cartea dvs.?

Ouuff… Asta da, întrebare.   Atunci când o scrii, atât cât îmi dau eu seama, o carte ți se adresează ție însuți. Întorci pe toate fețele cuvântul, fraza, situația, până când cineva din tine însuți îți spune: „Da, asta e, asta ai vrut să zici.” Altfel, e ca o sticlă-n mare, se adresează… cui o citește.   Dar întrebarea mă pune în gardă în legătură cu o mare capcană. Dacă vrei, ca Mihai Beniuc, să te citească toată lumea, să placi, să seduci, aplici rețetele de seducție cunoscute în momentul producerii textului. Și cine nu vrea să fie citit de cât mai multă lume, de cât mai multe vârste, profesii, gusturi, preferințe ? Când am scris-o nu m-am avut în vedere decât pe mine și întrebarea: este maximum de ce pot eu face în acest moment? Când m-am încumetat s-o arăt, am avut în vedere câțiva foarte avizați cititori de proză și foarte buni prieteni și mi-am zis: oare ce or să zică ei? Întrebare la care n-am încă răspuns. Aștept, cu emoție…

Un roman în care pulsează umanul de la prima la ultima pagină. Cu amintiri, cu versuri, cu mărturii, vinovați, cu victime, cu gânduri frumoase, schițe și surâsuri, cu resentimente și cu remușcări, cu zâmbete și clipe de neuitat, cu mult firesc dar și cu multă dramă. Într-un cuvânt – cu oameni. Cu poze!!! Un personaj principal care deschide un sertar de amintiri, care investighează, recompune, construiește, se întoarce, reia, realizează, își dă seama, acceptă și trăiește intens. Este oare ficțiunea mezina realității? Sunt momente și pasaje în care te izbește realismul și episoade care îți manipulează (estetic vorbind) ideile pe care încerci să ți le creionezi pe parcurs. Auzi virtuozități pianistice, vezi schițe de autoanaliză, o vezi pe Linda îngropându-și osul undeva în parcul Colentina, simți parcă în nări praful alb al Dobrogei, te izbește uneori și ternul gri al totalitarismului, vezi și mizele economiei de piață lângă o găleată de brânză… Ești în 2012 într-o redacție, apoi te întorci în 89 undeva lângă mare…Un personaj mândru și inteligent care se lasă treptat descoperit. Un construct pe mai multe planuri care îți dă senzația unui joc admirabil condus de autoare. Care este miza? – Datoria de a nu uita?

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc. Miza literaturii este, cred, literatura însăși. Am vrut să scriu o carte pe care să o citești cum citeam eu însămi în copilărie și tinerețe: uitând după ce m-a trimis mama, imediat ce termin pagina, lăsând mâncarea să se ardă pe foc, uitând să cobor în stație. Să fii nerăbdător s-o termini și apoi să-ți pară rău că s-a terminat. Ești, – în afara Gabrielei Omăt, a dlui Lucian Dan Teodorovici, de la Polirom, editură căreia nu o să pot niciodată să-i mulțumesc destul, începând cu dl. director Silviu Lupescu în persoană, – primul cititor al cărții mele. Ai terminat-o într-un timp record. Înseamnă că te-a prins. Asta e miza literaturii. Să prindă cititorul în mrejele ei și dacă se poate, un cititor avizat și… sincer. Sper că ai fost sinceră. Mulțumesc.

Ușa din strada Ion Câmpineanu

Foto cover: Doina Jela văzută de Silvia Colfescu