Simona Preda 
„Discursul prosovietic s-a manifestat sau mai degrabă a fost cultivat la nivelul programelor școlare în întreg intervalul de timp ce a coincis cu sovietizarea propriu-zisă a României. În conformitate cu teza care susținea că „lumina vine de la Răsărit”, readusă în actualitate și impusă în varianta ei politico-ideologică de Mihail Sadoveanu într-un discurs al său, oamenii regimului comunist s-au aplecat cu meticulozitate supra modelului sovietic, silindu-se din răsputeri să îl aplice și în spațiul românesc. În mare grabă, cei responsabili de învățământ l-au adaptat rapid și discursului didactic.
Entuziasmul și admirația care au început să fie cultivate față de valorile sovietice au cunoscut o creștere spectaculoasă cu fiecare an ce trecea de la marea eliberare până către sfârșitul deceniului al cincilea, cum o arată chiar textele care-i vizează direct pe școlari: „Străvechi zăvoare sar în lături/ Se surpă ziduri. Gratii cad./ Cu sovieticii alături/ Începem luminosul vad.” În consecință, pentru mai bine de un deceniu, toate strădaniile poeților, ale literaților, ale istoricilor oficiali și ale lingviștilor, și în general, ale tuturor celor ce au servit ideologia prin puterea cuvântului s-au concentrat pe proslăvirea fratelui de la Răsărit: „Libertate, muncă, prietenie/ Tatăl meu și morții le-au tânjit,/ Iar acuma, că mi-s date mie,/ Mă întorc privind spre Răsărit.”
Cuvântul cheie în relațiile cu Uniunea Sovietică este, deci, recunoștința, deși ea se traduce printr-un model de prietenie care presupune din partea României brațele deschise, capul plecat și multă admirație: „Uniunea Sovietică-i țara/ Ce nu amenință popoare/ Unelte de muncă/ Pe stemă ea are./Iar dacă la 23 August a venit biruința/ Întâi Armatei Roșii să-i aducem recunoștința.” Chiar manualul de istoria României se încheia apoteotic cu o frază referitoare la Uniunea Sovietică: „Nu a existat până acum prilej în care Uniunea Sovietică să nu ne arate că prietenul la nevoie se cunoaște. Nu s-a abătut nevoie asupra țării noastre, la care Uniunea Sovietică să nu sară în ajutor. Uniunea Sovietică stă în fruntea luptei pentru pace, ea nu este numai prietena noastră, ci a tuturor țărilor iubitoare de pace. Să strigăm: Trăiască prietenia româno-sovietică!”
Din această perspectivă, însăși Armata Roșie și reprezentantul acesteia – soldatul sovietic – au făcut obiectul devoțiunii poetice. Una dintre poeziile cele mai popularizate în revistele pentru copii, reluate cu multe ocazii, o piesă clasică atunci când se discuta despre victoria împotriva Germaniei, era cea intitulată chiar „Armata Roșie”: „Trecea un tanc sovietic pe o stradă/ Având pe el o ceată de copii./ Tanchistul le împărțea dintr-o ladă/ Cofeturi, steaguri mici și jucării.” Partea a doua a poeziei punea în lumină virtuțile civilizatoare ale Uniunii Sovietice: „Îmbrățișa copii cu voioșie/ În numele lui Stalin și al lui/ Și le cânta despre copilărie/ Și-o patrie cum alta-n lume nu-i.” Soldatul sovietic, în postura sa de învingător – în picioare, undeva sus, pe tanc, înconjurat de flori, steaguri și chiar de copii, cărora le împărțea dulciuri, este o altă imagine care a umplut manualele, revistele, copertele de publicații. Mai mult, trimisul lui Stalin, reprezentantul acestuia la noi, îi și îmbrățișează cu căldură pe copii și le și cântă ceva, și din text putem lesne presupune că este un cântec despre Uniunea Sovietică. Aveam de-a face cu o imagine mai mult decât idilică a unui posesor de Kalașnikov, Vanea – apelativ cu care era identificat orice soldat sovietic.
Portretul generic rezultat dintr-o sinteză a tuturor soldaților numiți „Vanea”, din versurile tuturor poeziilor ce li s-au închinat după sovietizarea României, ne înfățișează un ins imens ( o trăsătură pe care o accentuează majoritatea autorilor, descriindu-l pe soldat ca fiind mare, uriaș, corpolent, înalt, puternic), ca să poată face față frigului siberian și rigorilor frontului, dar extrem de sensibil, care cântă (Internaționala, Katiușa– ambele cântece menționate în poezii, chiar în această ordine, și se pare în acord deplin chiar cu sensibilitățile lui Stalin), plânge și îmbrățișează blând frații unici sub același crez comunist, un jovial, un zâmbitor, un dansator de cazacioc ce manifestă întotdeauna dărnicie și omenie și iubește mult tânăra generație.
Soldatul sovietic are un dar pedagogic înnăscut: el le povestește copiilor despre Stalin, despre Țara Sovietelor, le împarte stegulețe și îi familiarizează cu spiritul războiului spre care el, ca soldat sovietic, pleacă cu zâmbetul pe buze deși uneori nu se mai întoarce. Un uriaș prietenos, comunicativ și vesel, dar serios atunci când situația o impune. Un portret în nuanțe calde, plin de afecțiune și căldură, o imagine a rusului învingător: „Ți-l amintești pe Vanea, pe rusu-acela mare?/ Eu parcă-l văd aievea, cum râde și glumește? Bătându-ne pe umăr în semn de-ncurajare/și încercând să spună, ceva pe românește./ Când l-am văzut pe Vanea, venea zâmbind spre noi/ Noi ne trăgeam cu spaimă în dosul unui pom,/Înfricoșați de rusul în haine de război./ Nu peste mult – cum? Nu știu- eram la el în brațe/ Mâncând de zor bomboane din sacu-i de ostaș./Și cât am plâns, când înspre dimineață/L-am petrecut pe Vanea afară din oraș.”
(Simona Preda, Patrie română, țară de eroi, Prefață Vladimir Tismăneanu,
Curtea Veche Publishing, București, 2014, fragment)
Imagine cover: Soldați din Armata Roșie, anii 20-30 (sursa foto: wikipedia.org)
