Simona PredaSimona Preda
14.06.2016

Pluta Meduzei și codul onoarei

Pluta Meduzei” sună ca titlu cunoscut și, într-un anumit fel, acest lucru i-l datorăm lui Théodore Géricault, pictorul care a semnat pânza omonimă. Care este povestea din spatele tabloului, de la ce a pornit artistul cu compoziția sa devenită celebră? De data aceasta, de la un fapt real, petrecut undeva în prima jumătatea a secolului al XIX -lea. Cu alte cuvinte, fregata Meduza a însemnat în istoria veacului său în primul rând un naufragiu, dublat de un mare scandal referitor la codul onoarei, apoi un reportaj de amploare cu mărturiile supraviețuitorilor și, nu în ultimul rând, un tablou care a devenit celebru.

Povestea în sine este interesantă pentru că pune în lumină unul dintre marile scandaluri marine referitoare la relația căpitanului cu subordonații și la principiile etice de la bordul unei nave. Episodul începe într-o vară caniculară, data de 17 iunie 1816 din insula Aix, când o expediție franceză a pornit spre Senegal – cu misiunea de a-l prelua de la englezi în conformitate cu termenii Păcii de la Paris – și a lăsat la apă patru vase: o fregată, o corvetă, o goeletă și un bric, având la bord 365 de oameni. Fregata botezată Meduza – cu 3 catarge și 44 de tunuri – a fost singura care a reușit să treacă de Tropice din cauza vânturilor puternice, dar în apropierea capului Blanco, adâncimea apei începuse să scadă, iar marea era împânzită de stânci. Arogant și cu o atitudine sfidătoare față de subordonați, Căpitanul Hugues Duroy de Chaumereys a ignorat sfaturile celor mai buni navigatori și a ales drumul cel mai scurt în pofida adâncimii oceanului din zona respectivă. Deși își micșorase mult viteza, fregata s-a oprit iar măsurătorile au indicat o adâncime de 5,60 metri. Unii spun că ar fi eșuat pe un banc de nisip în apropierea coastelor Mauritaniei. Cum bărcile de la bord nu erau suficiente, s-a trecut la construirea unei plute pe care urma să stea cei care nu aveau loc în bărci. Planurile făcute inițial eșuează iar cei rămași pe plută, lipsiți de vâsle sau de cârmă nu puteau controla pluta. Căpitanul a încercat să remorcheze pluta, însă, observând greutatea acesteia, a ordonat tăierea frânghiilor, lăsând pradă oceanului 150 de suflete. De aici începe practic calvarul unor oameni, din care la sfârșit vor rămâne doar 15 supraviețuitori, iar cinci vor muri ulterior salvării. Doar doi dintre ei, respectiv Savigny și Correard, vor povesti drama prin care au trecut și, pe baza mărturiilor lor, ajunse în presă, avea să fie judecat și condamnat căpitanul.

În cursul celor câteva zile până au fost salvați de bricul Argus, oamenii au trecut prin halucinații, unii s-au sinucis aruncându-se de bunăvoie în mare, au loc altercații, se mușcă între ei și se rănesc în încercarea pentru supraviețuire. Există un moment de maximă deznădejde când încep să smulgă bucăți de carne din trupurile celor decedați pentru a supraviețui foamei cumplite sau atunci când încep să își mestece curelele săbiilor sau fâșiile de piele care le împodobeau pălăriile. Într-un final, ca disperare maximă, bolnavii și răniții au fost azvârliți pur și simplu în mare pentru a raționaliza corect butoiul de vin rămas. După această crudă jertfă, cei cincisprezece supraviețuitori și-au aruncat armele în apă, păstrând doar o sabie, în caz că ar fi nevoie să taie o bucată de lemn sau de funie. Proviziile le mai ajungeau fix șase zile, după care nu le mai rămânea decât să își aștepte moartea. Se hrănesc cu câteva căpățâni de usturoi, dau din mână în mână două flacoane cu o substanță spirtoasă pentru spălarea dinților a cărei aromă pe limbă le alunga setea preț de câteva secunde, beau urină sau țineau în gură câteva bucăți reci de cositor. A treisprezecea zi, pe data de 17 iulie 1816 au fost salvați.

Reducând drastic povestea, fregata marinei regale s-a lovit de stâncile din coasta de apus a Africii în după-amiaza zilei de 2 iulie, a eșuat pe un banc de nisip, iar cei 15 supraviețuitori au fost salvați de pe plută pe data de 17 iulie 1816. Căpitanul, neexperimentat, împreună cu ofițerii și funcționarii superiori au luat în posesie cele șase bărci de salvare și pur și simplu și-au abandonat naufragiații în ciuda codului de onoare al marinei. Scriitorul Alexandre McKee relatează minuțios în volumul său intitulat chiar „Naufragiul Meduzei” drama acestor oameni până în momentul salvării.

A doua parte a poveștii ține de momentul impactului pe care naufragiul l-a avut în epocă. Opinia publică a reacționat, presa a scris, iar atunci când bricul Argus a întâlnit supraviețuitorii și i-a salvat, reacția oamenilor la vederea situației deplorabile a acestora a fost vehementă față de marina regală. Ba mai mult, pe baza mărturiilor celor doi supraviețuitori care au avut tăria să povestească, a fost judecat și condamnat la închisoare însuși căpitanul Meduzei, Hugues Duroy de Chaumereys.

Cum poți să transformi catastrofa în artă? Ne-a demonstrat-o un pictor francez Théodore Géricault, un tânăr și talentat artist, pasionat de desen și de cai. A acceptat tema, și-a asumat amploarea și impactul emoțional inevitabil al dramei și a avut respectul cuvenit de a se informa în detaliu despre fiecare amănunt al expediției. A stat de vorbă cu supraviețuitorii, a realizat numeroase schițe pregătitoare inclusiv cu momentele terifiante de antropofagie, a desenat cadavre fără membre sau în descompunere, a ținut post și s-a retras în spatele zidurilor. Artistul a redactat un veritabil dosar al cazului, ba mai mult a comandat dulgherului de pe Meduza, care supraviețuise, o machetă a originalului. Printre modelele la care apelase se afla și tânărul Delacroix, care a pozat pentru cadavrul prăbușit cu fața în jos și cu brațul stâng întins. Lucra direct pe pânza goală, ghidându-se doar după niște contururi generale. Picta doar la lumina zilei, cu o îndârjire explicabilă și printr-o necesitate de ordin tehnic: uleiurile grele și cu uscare rapidă pe care le folosea impuneau ca, odată începută, fiecare porțiune să fie terminată în cursul aceleiași zile. Gericault omite politicul, simbolicul, teatralul, șocantul, palpitantul, sentimentalul, documentarul și neechivocul. S-a ras în cap înainte de a se apuca să lucreze la tablou – ca să nu poată da ochii cu nimeni, s-a încuiat în atelier și a ieșit abia după ce și-a terminat capodopera. Artistul ezită în alegerea unei teme concrete legate de naufragiul Meduzei, cu atât mai mult cu cât pe plută s-au petrecut scene zguduitoare, de o duritate și deznădejde extreme. Optează în cele din urmă pentru momentul în care naufragiații zăresc la linia orizontului bricul Argus care îi va salva. În iulie 1919, cu trei zile de inaugurarea Salonului, Ludovic al XVIII lea a studiat tabloul și i-a adresat : „Domnule Gericault, în niciun caz naufragiul dumitale nu este un dezastru.” Încadrându-se prin stil și tematică în curentul romantic, tabloul inspirat din naufragiu a fost expus la Salon în 1819, iar impactul emoțional a fost maxim. Comentariile și ecourile stârnite în timpul expoziției, atât în presă cât și în mediul privat au fost mai degrabă de natură politică decât artistică. Cu toate acestea, pânza de inspirație clasică, ireproșabilă compozițional și anatomic, a intrat în istoria picturii în primul rând grație valorii sale artistice incontestabile.

Catastrofa a devenit artă, în fond, asta-i menirea artistului, a omului ce nemurește prin penel drama, oamenii și stările. Și, deși povestea în sine implică multă suferință, cruzime, scene de antropofagie, boală și violență extremă, totuși personajele lui Gericault arată maiestuos, sunt robuste fizic, au spinări musculoase, au o energie care vibrează dincolo de pânză. Reprezintă toate o alegorie a supraviețuirii, un tablou al speranței și al luptei pentru viață în ecleraj violent. Tabloul nu inspiră milă, ci forța supraviețuirii, are un mesaj constructiv și motivat. Ba mai mult, compoziția a stârnit emoția populară și a picat la momentul potrivit pentru a alimenta disputele politice din presa vremii. Franța întreagă, prinsă în vâltoarea schimbărilor politice, s-a recunoscut în acest tablou: „C’est la France, c’est notre société toute entière qu’il embarque sur ce radeau de la Méduse”, a spus istoricul Jules Michelet, amplificând criza Meduzei la nivelul întregii societăţi.

Imagine cover: „Le Radeau de la Méduse”, Théodore Géricault (sursa foto: desydemeter.files.wordpress.com)