Nicușor

Locuia la o casă undeva pe Ștefan Furtună, era negricios și cu gene lungi și stătea tot timpul sprijinit de gard cu o pisică în brațe. Odată l-a strigat o femeie din curte și-atunci am aflat că îl chema Nicușor. Nu cred să fi avut mai mult de șapte-opt ani pe-atunci când treceam eu pe-acolo, în drumul meu obișnuit către facultate. Era una dintre multele odrasle ale unei familii care se aciuase într-o curte veche, dintr-o casă abandonată. În zonă mirosea cumplit a mucegai și a urină. La începutul verii însă, dar numai atunci, era sublimă aroma de tei. Și dacă îți mai zâmbea și Nicușor… La drept vorbind, din ce îmi mai amintesc, el era tot timpul acolo, în față sau dincolo de gard, invariabil cu pisica după el. Nu făcea nimic, privea doar trecătorii și unora le zâmbea. O bătrână i-a dat odată un covrig și l-a întrebat „Mergi, maică, la școală?” Am trecut mai departe și nu am auzit răspunsul lui, dar eram convinsă că nu merge și că nici nu avea de gând să meargă.

Intrarea în casa de pe strada Anton Pann, nr. 7-9

Acolo pe stradă timpul încremenise și acum încremeneau și oamenii odată cu el. Casele se scorojeau văzând cu ochii și ploaia le spăla de toate straturile gălbui de tencuială. Gardurile și ele erau strâmbe și nu păreau a deranja pe cineva iar oamenii erau mulți și înghesuiți și zgomotoși. Mie îmi plăcea acest aspect de mahala iar la lumina amiezii părea o adunătură caldă și pestriță de pete, structuri, cearșafuri pe sârmă, jucării rupte și coceni de porumb. Iar pe Nicușor îl adoram. Îl căutam cu privirea de departe și mi se părea firesc să fie acolo, așa, ca într-un ritual și nu știu când au trecut anii și se împlineau două veri de când îl cunoșteam. Nu i-am dat niciodată nimic, dar de fiecare dată îmi promiteam mie că îi voi dărui ceva. Cum știam că nu avea mare lucru, nu mă puteam hotărî la ceva anume, amânam și în cele din urmă uitam. Odată mi-a trecut prin cap să îl cer de-acasă să îl plimb prin București, să îi cumpăr înghețată, să îl duc la teatru de păpuși… Să plec cu el, să râdem, să ne împrietenim. Când ajungeam în dreptul porții, mi se făcea rușine de gândurile mele și-mi vedeam mai departe de treabă. Într-o seară am trecut cu o colegă pe-acolo și când l-am zărit i-am spus fetei „Uite-l pe Nicușor. El este!” și după ce o secundă a zâmbit cu ochii, copilul s-a întors și a fugit rușinat în casă. A fost un moment de o fericire stranie – ne recunoșteam și, în plus, mai știa cineva de el, de numele lui.

Și timpul se scurgea și mai aveam puțin și treceam în ultimul an. Să fi fost în primăvară când am constatat cu amărăciune că băiețelul nu mai era acolo. „N-ai fata mea o țigară?” – aveam, dar o dădeam la prețul unui răspuns… „L-a dat mamă-sa de suflet, că el nu era schilod ca fra- su! O bețivă…” Mi-am făcut griji, mi-au trecut mii de gânduri prin cap. În fond, aparținea unei lumi pe care mi-era mai greu s-o înțeleg, deși mi-era atât de ușor să o judec. Mi se părea nedreaptă și cinică situația. Deși, poate plecase undeva unde era mai bine. Ironic sau nu, mi-a trecut prin cap ideea că aș fi vrut să îi dăruiesc lucruri, dar nu am avut curaj s-o fac. Credeam că există un timp al facerii de bine, dar m-am înșelat. Mult timp am trăit un sentiment de tristețe și lașitate.

Mai trec, ce-i drept, mai rar acum pe-acolo, e zona primei mele studenții cu iz de terebentină și ulei de in. Locul pare însă neschimbat. Cum spuneam, e încremenit în timp. Tot gălbui sunt casele. Tencuiala cade în continuare. Și pisicile sunt multe. Nu, Nicușor nu mai este la gard cu ele în brațe, dar când ajung în dreptul porții șoptesc în gând, așa ca într-un ritual „Nicușor, îți sunt datoare cu o înghețată…”

Sursa foto: 3.bp.blogspot.com