Mitul polinezian și Eva tahitiană (II)

În cunoscuta sa scrisoare către Strindberg, Gauguin îşi alege pentru sine însuşi denumirea de „barbar”. El se situează în afara spectacolului civilizaţiei şi se refugiază într-o zonă de artă şi de viaţă din care freamătă dezideratul originarităţii: „la civilisation s’ en va petit à petit de moi. Je commence à penser simplement, à n’ avoir que peu de haine pour mon prochain – mieux, à l’ aimer.”^[1] Discursul lui Bougainville nu este deloc în contradicţie cu ceea ce Paul Gauguin nădăjduieşte să găsească aici – el vrea să elibereze sălbăticia originară, instinctul, puterea imaginaţiei. Artistul invocă un impuls anticivilizatoriu, atitudinea sa nu este alimentată numai de respingerea societăţii europene materialiste, ci şi de negarea formelor artistice cu care această societate îşi decorează pretenţiile de superioritate. Ţelul său este de a elibera arta din strânsoarea şcolilor, academiilor şi mediocrităților, iar acest stil – căruia Gauguin îi este dispus să îi sacrifice totul – , nu avea nimic formal, nimic în comun cu ismele şi dogmele vieţii culturale apusene.

Pentru formele sale rudimentare (formes rudimentaires) Gauguin are nevoie de fundalul de trăiri al unor domenii originare, neuzate şi nedigerate din punct de vedere estetic. Intenţia lui este de a uita limbajul artistic evoluat şi de a abandona sintaxa complicată în favoarea celei simple, iar parcursul său artistic o demonstrează: pe măsură ce coloritul câştigă în intensitate, figurile se aplatizează. Suprafeţele de culoare tind spre monocromie strălucitoare, neîntreruptă şi sunt împrejmuite de contururi puternice. În același timp însă, este conştient de faptul că ale sale „forme rudimentare” contravin nu numai stilului maleabil al impresioniştilor, ci şi perfecţiunii zeloase a pictorilor de salon. Toate acestea sunt însă legate de intenţiile sale de a reprezenta nu un simplu inventar al obiectelor, ci însuşi infinitul.

Pânzele lui din perioada tahitiană sunt însufleţite de o viaţă în acelaşi timp elementară şi fastuoasă. În ele artistul a încercat să redea sufletul străveziu al unei seminţii gata la râs şi la desfătare, zburdalnică, îndărătnică şi schimbătoare, foarte aproape de natură şi nestatornică în jocurile de lumină. Dansează, se încununează cu flori, cântă…O seminţie care trăia o încântare născută dintr-o groază sfântă faţă de vremuri străvechi, dincolo de aducerea aminte. Descrierile din Tahiti cuprind cea mai mare parte din scrisorile lui Gauguin şi se constituie în adevărate tablouri literare şi etnografice: „ lângă colibele din lemn de burao începe pădurea, începe răcoarea, bărbaţi şi femei, tane şi vahine se află în preajmă, odihnindu-se şi râsul zboară de colo-colo. În îndepărtare e marea. După ce cade amurgul, oamenii cântă, bărbaţii ghemuiţi la picioarele copacilor, femeile în spaţiul liber acoperite cu veşminte albe”.^[2]

Mitul polinezian reprezintă o incontestabilă transfigurare a unei comunităţi reale într-o comunitate utopică din perspectiva alterităţii radicale. Polinezienii sunt frumoşi, fericiţi şi complet diferiţi. Din punct de vedere fizic se constată asemănarea cu europenii, dar din perspectiva organizatorică a unei forme de civilizaţie se identifică imediat o discrepanţă majoră. Forma lor de civilizaţie este inversul civilizaţiei europene. Lipsa proprietăţii private şi raporturile inclusiv între sexe sunt caracteristici pentru o etapă ce precedă evoluţia istorică propriu-zisă. Polinezianul este „omul esenţial” în vreme ce ceilalţi apar ca fiind mai mult sau mai puţin deformaţi de evoluţiile ulterioare. Polinezia utopică, nefiind în stare să ofere un model aplicabil, a ocupat totuşi un loc important în imaginarul occidental pentru că oglindea teoriile referitoare la etapa „sălbatică” a omenirii. Greutatea mitului a impus însă şi o rasă „paradisiacă”. Navigatorul Bougainville scrisese demult câteva pagini referitoare la polinezieni în concordanţă cu ceea ce amintește mai târziu si Gauguin: „n-am văzut nicăieri oameni mai bine făcuţi, mai bine proporţionaţi. Nicăieri nu s-ar putea găsi modele mai frumoase pentru Hercule sau Marte. O curăţenie desăvârşită îi înfrumuseţează pe aceşti oameni minunaţi. Ei se îmbăiază mereu şi niciodată nu mănâncă şi nu beau apă fără să se spele înainte şi după aceea. Firea acestui popor mi s-a părut a fi blândă şi bună. Se pare că nu există în insulă nici un fel de război, nici un fel de ură personală, deşi ţara era împărţită în aşezări mici, fiecare avându-şi căpetenia sa. Probabil că tahitienii sunt între ei de o bună credinţă de care nu se îndoiesc nici un moment. ”^[3]

Ceea ce se propune de la Bougainville la Pierre Loti şi de la Comerson la Paul Gauguin este această posibilitate a identificării cu sălbăticia, cu primitivismul. Este un mod facil de a achiziţiona valorile adevărate naturale, sursa fericirii regenerate. Datorită acestui primitivism cultural, imaginea unei societăţi insulare s-a pretat întotdeauna cu uşurinţă reprezentării „copilăriei lumii”: „ totul îi impresionează, dar nimic nu le reţine atenţia. În mijlocul obiectelor noi pe care le arătăm n-am reuşit niciodată să reţinem două minute în şir atenţia cuiva. Se pare că cel mai mic proces de gândire constituie pentru ei un efort greu de suportat şi că se feresc mai mult de acest soi de oboseli decât de cele fizice. Nu pot să îi acuz totuşi că sunt lipsiţi de inteligenţă – dovadă îndemânarea şi priceperea lor la câteva meşteşuguri.^[4] Sunt imagini identice cu cele povestite de Gauguin despre această civilizaţie „zburdalnică, îndărătnică şi simţitoare”.

Paradisul presupunea într-adevăr o societate egalitară şi fericită, dar nu neapărat şi virtuoasă. Noţiunile de păcat şi de virtute ivite din ipocrizia societăţilor civilizate nu erau agreate în mod deosebit nici de filosofii, nici de oamenii de lume. Iar polinezienii „ne respire que le repos et les plaisirs des sens”. Singura pasiune a polinezienilor era amorul, iar grija de a plăcea era cea mai serioasă ocupaţie a femeilor. Relaţiile dintre sexe sunt de o sinceritate absolută, lipsită de orice echivoc şi de orice sentimentalism. Plăcerea fizică domină. Iubirea nu cunoaşte preliminarii şi nici pudoarea. Femeia e regină în visările tahitiene, iar notele pictorului Paul Gauguin relevă aceeaşi idee: „ Acolo e o Evă puternică, fiică arămie a soarelui şi a pământului, care îmbină mireasma de santal şi a tuturor florilor cu sălbatica ei mireasmă de sălbăticiune”.^[5] Tahitiencele aveau frumuseţea şi graţia unor vietăţi sănătoase, „răspândeau o mireasmă împletită, de animal şi plantă, mireasma sângelui lor şi a florilor de gardenii pe care le purtau în păr.”^[6]

Chipurile pictate de Gauguin, de femei-copile, au întotdeauna în ele ceva străvechi, venerabil religios în privirea intensă şi nevinovată: „E ca şi cum tinereţea veşnică a elementelor care alcătuiesc viaţa s-a format, mai mult în femeia maori decât în oricare alta. Spiritul ei e uşor ca văzduhul, adâncurile frământate ale apelor se află în privirea ei, picioarele ei zdravene par a fi înfipte în pământ ca rădăcinile copacilor, iar flacăra soarelui, care i-a arămit pielea, sălăşluieşte în simţurile ei şi străluceşte pe trupul ei.”^[7]

Se pare că întâlnirea cu Tehura, cea care avea să fie marea iubire a lui Gauguin, i-a deschis acestuia orizonturile înţelegerii unei culturi străine până atunci. Această fericită întâlnire din Fanoe – un mic sat tahitian, avea să îi marcheze arta şi să determine o bună parte din creaţia sa literară. Aşa a văzut-o artistul pe femeia copilăroasă şi falnică, simbol al unui întreg neam străvechi, şi i-a încredinţat în opera lui de pictor rostirea tainelor: „Eva tahitiană e foarte subtilă, foarte știutoare în nevinovăţia ei – o îmbinare dumnezeiască între spaimă şi veselie. Dar ştii tu dacă, fără spaime, fără tenebre, fără ameninţările trecutului şi ale viitorului, fără mistere, fără viaţa intensă care izbucneşte deodată din incertitudine, ştii tu dacă ar exista bucuria?”^[8]

Dragostea pentru Tehura şi pentru maorişi se întrepătrund, se contopesc într-un sentiment unic. Sensibilitatea are mai multă putere de pătrundere decât inteligenţa. Fata este frumoasă, o frumuseţe primitivă cu suflet primitiv, copilăroasă, meditativă, serioasă, capricioasă însă şi gravă. Gauguin nu se mai satură pictând-o pe tânăra fată. O înfăţişează pe nisipul ţărmului alături de o prietenă, la umbra unor palmieri sau întinsă pe un pat. Sufletul maori nu se dezvăluie de la început. Cel puţin, aşa credea Gauguin. Îţi trebuie mulă răbdare şi un studiu îndelung pentru a ajunge să îl cunoşti. La început îţi scapă şi te derutează în mii de feluri, înfăşurat parcă în râsete şi în forme schimbătoare. Gauguin pictează ceea ce ochii nu sunt în stare să vadă – pictează paradisul, timpul în care nu există încă timp, când umanitatea îşi trăia copilăria, când era pururi tânără, cu totul inocentă, într-o contopire totală a pământului cu cerul. Polinezienii credeau cu adevărat numai în dragoste. Gauguin descria simţul inegalabil al decoraţiei şi „arta decorativă” avansată a poporului pe care îi plăcea să îl numească „maori”. Aspectul anticreştin al libertinajului găsea la tahitieni un argument temeinic: religia înlocuită cu cultul dragostei. Se vorbeşte însă şi despre un vag sentiment religios, prezent la sosirea coloniştilor. Cu toate acestea „misionarii au ucis zeii dar nu i-au putut da neamului maori un suflet şi un trup creştin”.^[9]

Amestecul de exaltare şi disciplină, mândria şi nobleţea se afirmă în toate compoziţiile sale. Era fericit că putea să creeze o lume plină de pasiune. A refuzat o lume reală şi a făcut, pentru sine, o realitate a lui în care arborii sunt violeţi, drumurile sunt verzi, câmpurile roze, dar în care, mai presus de orice domnesc liniştea, ordinea şi dragostea. Gauguin a fost de acord cu descrierea pe care i-a făcut-o criticul de artă Achille Delaroche, ca un pictor al naturilor primitive, care „le iubeşte şi posedă simplicitatea lor, aluziile lor hieratice, naivitatea lor stângace şi unghiulară.” Gauguin este un visător care se ciocneşte cu brutalitate de realitate şi constată că această realitate îl răneşte. Însă din aceste dureroase contacte nu învaţă nimic. Departe de a căuta să se împace cu acestă realitate, se irită, se revoltă. Revoltându-se împotriva oamenilor, împotriva societăţii, vinovată, după el, că nu se configurează visurilor sale, pozează în victimă şi se cufundă tot mai adânc în lumea sa onirică.^[10] Pentru Gauguin pictura a devenit o obsesie atât de puternică tocmai fiindcă a însemnat o eliberare. Nu trăieşte cu adevărat decât atunci când are penelul în mână. Conştient până în ultima clipă de chemarea sa interioară, era convins că sacrificiile lui nu au fost inutile şi declara aclamativ: „Eva concepţiei dumneavoastră civilizate vă face şi ne face întotdeauna misogini, străvechea Evă care vă înspăimântă în atelierul meu, ar putea să vă zâmbească într-o zi mai puţin amar.”

Acţiunea artistică preconizată de Paul Gauguin a avut drept consecinţă considerabila lărgire a limitelor spaţiale şi temporale ale artei, precum şi reconsiderarea noţiunii de „primitiv”. Actul de creaţie devine pentru el o eternă reîntoarcere, o permanentă încercare de a regăsi timpul mitologic originar. Această evadare din lumea veche din care a fost expulzată imaginaţia şi integrarea într-o lume neviciată de civilizație sunt considerate a fi singurele posibilităţi reale pe care le are artistul pentru a ajunge la esenţa artei. A fost mesajul pe care l-a lăsat Paul Gauguin.

Foto de pe img1.kurzy.cz

[1] Paul Gauguin, Noa-Noa, Séjour à Tahiti, Editions Complexe, 1989, p.48.

[2] Paul Gauguin, op.cit., p.19.

[3] Louis Antoine de Bougainville, Călătorie în jurul lumii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p.109.

[4] Louis Antoine de Bougainville, op.cit., p.111.

[5] Paul Gauguin, op.cit., p. 20.

[6] Ibidem, p. 20.

[7] Ibidem, p. 24.

[8] Ibidem, p. 28.

[9] Paul Gauguin, op.cit., p. 29.

[10] Charles Chassé, Gauguin et son temps,La Bibliothèque des arts, 27, rue d’ Assas, Paris, 1987, p.32.