Este provocator să intuieşti motivele pentru care un om cu un anumit statut social -iniţial o persoană onorabilă, ba chiar cu o familie căreia nu avea nimic să îi reproşeze şi pe care o îndrăgea – părăseşte totul pentru a duce o singulară şi chinuitoare viaţă de artist, prea puţin înţeles şi răsplătit. Mai mult decât atât, drumul său se oprește în mijlocul oceanului, se stabilește acolo și, din insule, arată contemporanilor o artă pe care aceștia nu o mai văzuseră niciodată în cercurile elitiste. Nimeni nu contestă însă că acest agent de bursă – pe numele său Paul Gauguin – era unul dintre cei mai bizari tipi din boema franceză. Aventura lui începe practic în anul 1883 când, renunţând la lumea financiară (unde activase timp de unsprezece ani), se consacră exclusiv creaţiei artistice. Din acest moment şi până în anul 1903, când a fost răpus definitiv de boală, viaţa lui – petrecută mai întâi în unele localităţi din Franţa, apoi în Martinica, Tahiti şi insulele Marchize – a scandalizat cercurile burgheziei. În societate, gestul de a-şi fi părăsit familia şi lumea nu putea fi considerat decât un adevărat act de demenţă, aşa cum a şi fost caracterizat. Cu toate acestea însă, omul nu dădea niciun semn de alienare mintală, iar purtarea lui a continuat să nedumerească, mai ales atunci când s-a aflat cu ce renunţări şi chinuri îşi crea operele.
Gauguin a fost victima legendelor create de adversarii, de prietenii săi şi chiar de el însuşi. Ba mai mult, îi plăcea să pozeze într-un enigmatic. Era un om ce visa cu ochii deschişi, purtându-şi în lume neliniştea şi nemulţumirile și, evident, ca mulţi alţi creatori, Gauguin a fost la rîndul său un om dificil pentru cei din preajma sa. Chiar dacă uneori era violent şi brutal iar alteori teribil de distant, el şi-a păstrat întotdeauna o nobilă demnitate. Se poate ca orgoliul său să nu fi fost decât dovada unei mari încrederi în sine. Incontestabil că a fost un neadaptat la moravurile şi uzanţele de politeţe ale societăţii pariziene, ba mai mult, un rebel al epocii în care trăia, al lumii europene, burgheze şi materialiste, pe care la sfârşit de secol XIX o însufleţea o credinţă puternică în ştiinţă. Tentativa de regăsire a purității a devenit scopul esenţial al ideologiei estetice şi al poeticii picturale din acea vreme. Cu toate acestea, Gauguin nu a fost un egoist care să deteste din principiu specia umană – argumentul este însăşi opera sa, care îl înfăţişează ca pe un iubitor al vieţii şi al oamenilor autentici.
În contextul sfârșitului de sec XIX insulele au reprezentat un domeniu destinat visării, iar unii artişti găseau acolo – sau măcar se așteptau să găsească – fie vestigiile unei istorii străvechi şi obscure, fie chiar fiinţele rămase într-o fabuloasă vârstă de aur. Este de fapt ceea ce se așteaptă să vadă Paul Gauguin în vara anului 1891, când, după 63 de zile de traversare şi de aşteptare înfrigurată, zăreşte „lumi ciudate care se iveau în zig-zaguri pe mare”[1]. Era Tahiti, care avea să îi aducă pacea spirituală şi cea mai fecundă perioadă în creaţia lui picturală şi literară.

Concepţia sa artistică precum şi mesajul artei sale sunt încărcate de căldură şi de dragoste. Chiar şi pentru cei ce nu ştiu nimic despre tristeţile, renunţările şi căutările sale departe de Franţa, tablourile radiază sfinţenie. Este un paradis de verde, albastru şi galben dintr-o lume primitivă a începuturilor noastre curate, din mijlocul naturii, din mijlocul sufletului. Nu a plecat acolo doar pentru lumina mai puternică şi coloritul strident al naturii şi nici numai pentru pitorescul exterior. Mai presus de orice Gauguin a fost pictorul oamenilor, nu al naturii din care pictorul este izgonit. A fost primul care a adus în pictură nu numai imaginile unei ţări exotice, ci o concepţie despre lume în care Europa nu mai era realitatea centrală. Era practic primul pictor european care renunţa la europocentrism şi care detesta nu numai burghezia europeană, dar şi stăruinţa orgolioasă a acesteia faţă de cultura greco-latină. Într-un moment de criză a culturii europene, care nu mai putea să ofere lumii moderne un vocabular de forme capabile să vorbească sensibilităţii omului nou, mult îmbogăţit de deschiderea spre alte orizonturi, era nevoie de o asemenea repunere critică în discuţie a tradiţiilor moştenirii greco-latine şi, nu întâmplător, Gauguin declarase intempestiv: „le péché c’est le Grec”. După părerea sa marea eroare începea de la greci, de la naturalismul epocii lui Pericle, iar îndreptarea nu poate veni decât din partea artei primitive: „Trebuie să ne întoarcem la epoca dinaintea cailor Parthenonului, până la simplul cal de lemn” (jusqu’ au dada de mon enfance)”. Această idee îi va oferi suportul moral pentru călătoria în Tahiti – insulă care, de mai bine de două secole, devenise simbolul major al evadării. Mirajul oceanului devine parte integrantă a imaginarului occidental și poate de aceea se constată la sfârșitul secolului al XVIII-lea brutala apariţie a imaginilor din Tahiti în inima preocupărilor filosofice sau a nostalgiei unui Paradis pierdut.[2]
Aflate parcă în afara istoriei, unele insule sunt neatinse de trecerea timpului şi propun o stare de armonie neîntreruptă aidoma Paradisului polinezian descoperit de exploratorii şi filosofii din epoca Luminilor. Paradisul polinezian includea geografic arhipelagurile grupate în interiorul unui triunghi delimitat de insulele Hawai la N, Noua Zeelandă la SV, Insula Paştelui la E având în centru său insula Tahiti.
Tahiti a fost descoperită în anul 1767. Puterile occidentale şi-au disputat multă vreme insula, fiind împinse în această luptă mai puţin de voinţa de expansiune colonială, cât mai ales de considerente de ordin religios (pastorii englezi şi misionarii francezi reprezentau de fapt principalele forţe implicate). În anul 1842 Franţa a reuşit să îşi impună protectoratul asupra teritoriului tahitian, însă acest protectorat nu a pus capăt disputelor de ordin politic şi religios. În iunie 1880 Tahiti a fost declarat colonie, iar regelui Pomaré al V-lea i s-a îngăduit să îşi păstreze titlul, onorurile şi privilegiile legate de rangul său. Deasupra palatului său a continuat să fluture drapelul tahitian, însă odată cu moartea sa a luat sfârşit şi această stare de lucruri. Paul -Emile Victor, autorul unei cărţi despre insulă, avea să declare mai târziu: „ L’ histoire de Tahiti s’ arrete au moment où Tahiti devient française. Après…..c’est une autre histoire.”[3]
Mitul polinezian a fost, înainte de toate un mit tahitian. Decorul exotic al unei frumuseţi incontestabile, precum şi inexistenţa, cel puţin în Tahiti, a antropofagiei au fost argumente suficiente pentru ca imaginarul să îl mute pe „bunul sălbatic” în acest decor mitic. Imaginea „bunul sălbatic” (le bon sauvage) era într-o anumită măsură o creaţie pură şi elaborată și în același timp o dialectică subtilă, de o fină exigenţă apostolică. Mitul bunului sălbatic s-a revelat plin de forţă şi de simplitate. Este puternic prin cadru, prin tradiţii şi simplu pentru că propune o experienţă la primul grad. A fost exact ceea ce s-a pliat pe dezideratele ideologilor timpului, ei înșiși într-o permanentă căutare de lumi noi, de specii diferite, de modele culturale evoluate şi mai ales ante-istorice.[4]
Alt motiv fundamental în alegerea insulei Tahiti ca posibil loc al paradisului era frumuseţea locuitorilor. Asupra aspectului lor, precum şi asupra impactului pe care îl transmite insula la prima vedere ne relatează pe larg Louis Antoine de Bougainville, navigator destoinic şi observator atent al lucrurilor. Acesta porneşte în anul 1776 într- o călătorie în jurul lumii, conducând o expediţie franceză compusă din două vase – fregata La Boudeuse şi vasul de transport L’Etoile. La bord, echipajul este însoţit de oameni de ştiinţă şi scriitori. În momentul debarcării în Tahiti, Bougainville scria: „pretutindeni domneau ospitalitatea, tihna, o bucurie senină şi toate aparenţele fericirii.”[5] Paginile scrise de acest navigator se constituie în adevărate descrieri pline de savoare şi frumuseţe întrucât, pentru a masca vidul ştiinţific şi economic ale voiajului său, el face din insulă centrul recitativului: „Înălţimea munţilor care ocupă tot interiorul insulei Tahiti este surprinzătoare ţinând seama de întinderea acesteia. Departe de a-i da un aspect trist şi sălbatic, munţii aceştia o înfrumuseţează, oferind peisaje bogate, înveşmântate în cele mai frumoase haine ale naturii, într-o dezordine al cărei farmec n-a putut fi imitat niciodată de nici o operă de artă.”[6]
[1] Paul Gauguin, Tahiti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p.51.
[2] Eric Vibart, Tahiti, Naissance d’un Paradis au siècle des Lumieres, Editions Complexe, Bruxelles, 1987, p.8.
[3] Paul – Emile Victor, Tahiti, Ed. Hachette, 1966, p.5.
[4] Eric Vibart, Tahiti, Naissance d’ un Paradis au siècle des Lumieres, Editions Complexe, Bruxelles, 1987, p.21.
[5] Louis Antoine de Bougainville, Călătorie în jurul lumii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p.96.
[6] Louis Antoine de Bougainville, op.cit., p.104.