Liceu

Îmi plăcea liceul. Iubeam pictura și învățasem mult să intru acolo, deși sincer, am știut de la bun început că artă am să fac într-un fel sau altul. Cum nu excelasem nici la matematică, nici la literatură, viitorul meu se trasase oarecum previzibil. Aveam clasa într-o clădire veche (se pare că era fostul liceu de fete al orașului), clădirea era înconjurată de brazi, mirosea a lemn vechi, iar din clasă – mai ales la asfințit, în timpul orei de fizică – se vedeau vag contururile Ocolașului Mare. Acum eram foarte încântată de noua mea viață de liceană, îmi erau dragi colegii și toată arderea nervoasă de la „arte”. Cât despre profesori – erau ei înșiși personaje (cam din Rubliov, ce-i drept), iar toată această schimbare cu oferta cu care venea la pachet mi se părea suficientă. Evadasem în sfârșit din cartierul meu marginal – la propriu, dat fiind că după blocul meu se mai întindea cuminte doar cimitirul – iar drumul spre liceu trecea pe la turn. „La turn” era o sintagmă unanim acceptată – era locul de întâlnire din centrul orașului, un fel de kilometrul zero al așteptărilor.

Se schimbaseră evident și mirosurile și savorile toamnei. Mirosul de struguri din zona școlii generale era înlocuit cu cel de terebentină și ulei de in, iar cel de tocăniță era surclasat de aroma brazilor din curtea liceului. Ba chiar și băieții tunși la unison – cererea expresă a dirigintelui – dispăruseră cu desăvârșire. Noii mei colegi aveau plete și geci de piele. Și desenau al naibii de bine. Din ateliere răzbăteau uneori spre stradă acorduri din The Doors sau Led Zeppelin. Da, și muzica se schimbase! Imaginarul meu nu mai includea termeni ca rezumat, Neamul Șoimăreștilor, ecuații și module – locul lor era luat de o nouă gamă din care nu lipseau: natură statică, grafică, desen în cărbune, compoziții, modelaj și istoria artei. Începusem să îl descopăr pe Caravaggio, îl adoram pe Vermeer, petreceam ore întregi în fața albumelor să admir linia și ritmul lui Lautrec sau Degas și îmi cheltuiam toți banii de buzunar pe volume din colecția Meridiane.

Sunt puține lucruri concrete de spus, dar atât de multe emoții de povestit despre anii de liceu. Le știm toți, se declină în așteptări, încântări, dileme, tristeți, afecțiuni cu și fără destinatar, concerte în piața orașului, vernisaje, lecturi lungi în miez de noapte, țigări de împrumut, blugi de împrumut, iubiri de împrumut… Și multe dihotomii – blond sau brunet, luciferic sau paradisiac, apolinic sau dionisiac, grafic sau pictural, Cola sau Fanta. Sunt începutul unor întâlniri extraordinare, pe care nu le uiți și care uneori te urmăresc toată viața. Cât despre prieteni, probabil sunt oamenii de care îți amintești cel mai bine, sunt cei lângă care începi imperceptibil să te maturizezi, alături și cu care ești nevoit să faci alegeri și pe care nu îi poți minți tocmai pentru că ei sunt cei care te cunosc cu adevărat. Îți cunosc și trecutul și parcursul dar și devenirea.

Liceul și anii de atunci stau ghemuiți cuminte într-un colț de suflet. O poveste provincială cu miros de brad. Uneori încerc să mă strig și reușesc să mă recuperez, să mă recunosc așa cum eram atunci – o fată mioapă și subțire, cu mintea plină de vise. Uneori, nu reușesc. Probabil este un exercițiu de stare. Tu, adună-te și spune-mi, tu cum erai în liceu?

(sursa foto: centruldepelerinaj.ro)