La revedere, tabără dragă!

„La revedere, tabără dragă!

La revedere, noi plecăm.

Să știi tu, dragă, ce rău ne pare

Și cât de mult noi regretăm!”

(un eseu cu și despre memorii)

Povestind odată despre generația cu cheia de gât, mi-am amintit și despre episodul taberelor din perioada comunistă, un moment magic al copilăriei care cu siguranță vă este familiar dacă ați urcat în anii 70-80 în trenul mării spre litoral. Năvodari sau Costinești, taberele Cutezătorii, Delfinul sau Albatros, toate își deschideau porțile odată cu primele raze de soare!…La 1 iunie, de Ziua Copilului, veneau preșcolarii, după 15 iunie veneau cei de la școlile generale, iar apoi liceele. La data de 14 septembrie pleca ultimul tren din Năvodari. Care era oferta regimului? Campionate de șah, concursuri de desene, întreceri sportive, ceai și mâncare de păstăi, foc de tabără, înviorare de dimineață și bălăceală la comandă! Care era atmosfera? – o porție de mini-libertate mai puțin controlată de ochii părinților, cântece de voie bună și idile firave, pastă de dinți pe geamantane și multă, multă bucurie plină, frumoasă și dragă! Dincolo de rigorile regimului, departe de programul strict și de monotonia culinară transcend larma frumoasă a copilăriei, chiotele de bucurie, șotiile din dormitoare și o poftă unică de a trăi! Și amintiri pe viață! Dacă a fost frumos sau, dimpotrivă, trist, nostalgic sau plictisitor – ne vom aminti! La Crochiurile de astăzi am rugat trei persoane, o scriitoare, Ana Barton și doi istorici, specialiști în istorie contemporană, respectiv Ștefan Bosomitu și Dana Ionescu, să ne împărtășească propriile amintiri legate de taberele copilăriei. Admirabili pe zona cercetărilor și cu discursuri originale fiecare în domeniul său, mi-au făcut onoarea unor povestioare scurte, pline de șarm, de sinceritate, de nostalgie și de candoare. Le mulțumesc din suflet!

La Cravata roşie

„Aveam şapte ani şi jumătate şi mă pregăteam să plec în prima mea tabără. Era vara anului 1981. Nu ştiu cum de m-au lăsat ai mei, că eram în grija lor de aproape un an, de când începusem clasa I. Până atunci, mă crescuseră bunicii. Eram tineri şi eu, şi ei şi poate de-aia nu ne-a fost frică nici mie, nici lor. Grupul era sub comanda uneia dintre profesoarele de sport din şcoală. Am cunoscut-o când ne-am întâlnit la gară, pentru îmbarcare. Tot atunci am observat şi că eram cea mai mică din acest grup. Cei mai mulţi erau copii de gimnaziu, iar câţiva erau chiar la liceu. Habar nu am de ce am plecat noi după-amiaza din Târgovişte. Schimbam trenul noaptea-n Bucureşti şi ne-am trezit la Eforie Sud spre dimineaţă, dar nu se luminase de ziuă. Pentru mine, drumul cu trenul, primul din viaţa mea, făcuse deja foc de dragoste. Am suferit când a trebuit să coborâm, dar m-am aliniat grupului, cu nimic n-am ieşit din rând. Ei, toţi, erau mamamea şi tatălmeu pentru două săptămâni. Am ajuns nu prea curând, pe jos, târându-şi fiecare geamantanul pe caldarâm, în faţa unei clădiri imense, împrejmuite cu gard de sârmă, înalt. Am aşteptat la poartă să intrăm unul câte unul. Atunci nu m-am mirat, dar acum stau să mă gândesc că un medic făcea gărzi în tabără. Altfel, ce să fi căutat înaintea zorilor la serviciu? În fine, ni s-a uitat fiecăruia-n gât, ne-a luat temperatura, punându-ne câte un termometru în gură, şi ne-a căutat de păduchi. Eram bine cu toţii, dacă tot grupul a primit viză de intrare. Ne-au cazat într-un corp de clădire care mirosea a trafic greu. Eu m-am culcat îmbrăcată, dar descălţată, şi n-am fost singura. N-am apucat să dormim prea mult fiindcă la ora opt ne-a trezit chemarea muezinului. Glumesc, era vorba despre o muzică pionierească, ţâşnită din difuzoarele care împânzeau tabăra Cravata roşie. Trebuia să ne trezim, să ne spălăm, îmbrăcăm şi marş încolonaţi la masă! Acolo, ne dădeau două felii de pâine, un ceai de apă uitată şi trei linguriţe de dulceaţă. Mie mi-au prins bine mesele delicate şi restrânse din tabără, că-ncepusem să mă cam îngraş de dorul bunicilor. Pe urmă, înapoi în camere, echiparea pentru plajă, drum tot în coloană până la mare. Pe plajă, fiecare grup avea arealul său. Nu te-aşezai de capul tău. Nu, pe judeţe, oraşe, şcoli. Şi intratul în apă era cu program, nu intrai când ţi se năzărea. La un fluier, ne era deschisă calea şi ne-apropiam de ţărm, cu strigăte de bucurie. Semănau foarte bine cu alea de luptă, ba chiar de victorie. Două intrări pe dimineaţă aveam. Pe urmă, încolonaţi, la dormitoare, să ne schimbăm şi să mergem la masa de prânz. Ciorbe ca la spital, primul fel, mazăre sau păstăi de fasole, cel de-al doilea. Dar un regal cu mâncare de cartofi în care am pus un pic de sare tot îmi amintesc. Gata cu masa de prânz. Înapoi şi culcarea. Asta pentru că trebuia să fim organizat odihniţi pentru scurta plajă de după-amiază. Tot cu două fluierări, urmate de două intrări în apă. Şi-apoi, acasă, că deja ne era acasă în camerele noastre de taberişti. Aveam ceva program de voie, însemnând plimbare, până la masa de seară. În timpul acestei libertăţi am găsit eu un chioşc de la care mi-am cumpărat o conservă de peşte pe care era desenat un delfin. Nu ştiu ce-am mâncat, dar a fost foarte bună, cea mai bună din toată viaţa mea de până acum. Şi mai era şi prima conservă cu cheiţă pe care-am văzut-o vreodată. M-am bucurat de ea într-un tufiş înalt, că mi-era ruşine de foamea mea. După masa de seară, constând în alternarea macaroanelor cu lapte, a orezului cu lapte şi, evident, a grişului cu lapte, ne duceam la culcări. E drept că acolo ne jucam mult şi bine, chiar dacă la ora zece se dădea oficial stingerea. Adică puteai să pui pastă de dinţi pe perna sau în geamantanul colegului de pat, puteai să legi şi-o sfoară între cele două rânduri de paturi, dar n-aveai voie să vorbeşti. E minunată pantomima pe scenă, e senzaţională şi cea de la petreceri, dar niciuna dintre astea două nu se compară cu pantomima de noapte, din tabără. Artă, nu şagă. Totuşi, programul a inclus întâi de toate un festival al copiilor din toată lumea. Se prea poate să se fi numit Copiii lumii doresc pacea, dar nu mai pot băga o mână atât de-ndepărtată de moment în foc. Era o clădire mai arătoasă în mijlocul taberei, că alea care ne serveau drept padocuri chiar îşi meritau numele. Chestia asta, clădirea din centru, era de-a dreptul futuristă. Acolo se ţinea festivalul. Erau copii din toate ţările socialiste, dar şi din statele asiatice, africane şi sud-americane prietene. Cântau şi dansau, aveau chiar şi numere de circ. Asta nu m-a impresionat cine ştie ce, trebuie să recunosc. Eram fascinată de dezinvoltura celor doi prezentatori români, copii şi ei, adică adolescenţi, şi, cel mai mult, de faptul că am văzut că există pe lume mai multe rase. Sigur că nu ştiam nicio limbă străină, dar copiii n-au astfel de necesităţi când e vorba despre conversaţie. Aşa că eu m-am împrietenit şi mi-am petrecut aproape tot timpul cu străinii de alte rase. Ne-am dat şi adresele, dar norocul meu a fost că i-am spus tatei, la întoarcere. Aşa a putut şi el să-mi interzică şi, cel mai important, să continue să aibă serviciu, militar fiind. Am făcut şi-o excursie într-una dintre Eforii, aia care are un lac mare. Acolo, doamna profesoară de sport, cea care ne luase de-acasă pe semnătură, s-a gândit să-ncercăm plimbarea cu hidrobicicleta. Un copil mai mare trebuia să-l ia cu el în maşinărie pe unul mai mic. Eu am fost protejata unui băiat de clasa a IX-a care urla ca din gură de balaur cu şapte capete când ni s-a stricat hidrobicicleta şi ne aflam excelent poziţionaţi pentru eventualii salvatori, adică-n mijlocul lacului. Abia acum un an, la Cluj-Napoca, şi doar fiindcă fie-mea a insistat mult, m-am urcat din nou într-o hidrobicicletă. Trebuie să vă mărturisesc faptul că din vara lui 1981 visez periodic că mă aflu în mijlocul unui lac, pe o fierătanie din aia. Sper să mă fi vindecat Clujul, dar, de asemenea, sper să mai trăiesc, ca să vă pot livra certitudini în legătură cu visul ăsta recurent. Altfel, a fost foarte frumos în tabără. Am fost cuminte, ca o sobă vara, m-am purtat exemplar, am făcut tot ce mi s-a spus, conserva de peşte fiind singura mea alunecare, pe care mi-am permis-o fiindcă, pe lângă suma uriaşă cu care mă-nzestrase familia pentru mare – 400 de ei de la bunici şi 200 de la părinţi –, am avut şi eu câţiva leuţi pe care mi-i pusese mama în gentuţa de umăr, aia bulgărească. A zis să am de apă. Dar eu am mâncat, în loc să beau. În rest, n-am cheltuit nicio subdiviziune monetară. Pe drumul de întoarcere, n-am băut nici apă, n-am mâncat nici măcar o firimitură de pâine, ca să nu schimb cei 600 de lei. Eram sigură că familia va fi foarte mulţumită de mine, că nu sunt cheltuitoare. Aş! I-am şocat pe toţi. Cu greu i-am liniştit, spunându-le că erau primii bani pe care-i avusesem asupra mea până atunci şi-ţi trebuie ceva timp să te obişnuieşti cu banii şi cu utilitatea lor şi, mai ales, că-n tabără a fost aşa de bine şi de-ndestulător, încât n-am avut niciun motiv să schimb vreuna dintre sutele alea noi şi albastre ca marea. Cred c-am uitat să vă spun că, la întoarcere, m-am măritat cu trenul şi, iată, sărbătorim anul ăsta 35 de ani de la nuntă. Secretul fericirii constă în cantitatea de dor pe care o acumulăm pentru că ne vedem prea rar şi tot atât de puţin.

                                                                                               (Ana Barton, scriitoare)

Năvodari

Nu împlinisem șapte ani când avea să se sfârșească o ‘lume’. Abia intrasem la școală – terminasem primul trimestru –, și încă mă luptam cu literele. Purtam cu oarece mândrie cravata albastră de ‘șoim al Patriei’ și visam la momentul în care urma să devin pionier. Îmi stăruie în amintiri puține lucruri din frageda-mi copilărie. Aproape nimic despre griul și greutățile acelor vremuri – cozi, lipsuri alimentare și materiale, pene de curent sau frigul din case. Câte ceva despre căldura și bucuriile vacanțelor, dar mai ales a verilor. Pe care mi le petreceam adesea la bunici, în două sate uitate de lume, cu case mici în fundul curților și cu ulițe pline de praf. Tot în vremea vacanțelor de vară, plecam uneori cu părinții în concediu. Îmi amintesc de o săptămână petrecută la Galați și Tulcea în 1989, o alta – doi ani mai devreme –, într-o stațiune montană de pe Valea Lotrului. În alte două vacanțe de vară, aveam să plec pe litoral – la Mamaia și Năvodari. Nu cu părinții însă, ci singur (într-un fel), ‘împachetat’ și trimis în tabără fără prea multe explicații. Eram elev la grădiniță. Mic, miop, antisocial și destul de puțin descurcăreț. Nu rețin să le fi cerut vreodată părinților acest lucru. Nu cred, de asemenea, că voi fi fost pe atunci animat de ideea de a pleca în tabără la mare – mai ales că nu asociam defel acest concept cu ideea de aventură sau distracție. Mai cred și că îmi va fi fost, cumva, teamă. De fapt, un soi de neliniște și neastâmpăr. Dar nu prea aveam ce face. Povestea se încheia fără prea multe discuții – la fel cum se încheiau și repetatele mele încercări prin care socoteam că pot evita încă o zi de grădiniță: luat pe sus, ‘împachetat’ și trimis a face ceea ce se cuvine a fi făcut. Dacă aș întreba-o astăzi pe mama care ar fi fost motivele pentru care mă trimiteau în tabără, mi-ar răspunde senin: ‘Așa era pe atunci. Toți copii mergeau în tabără’. Dincolo de experiența pe care o presupunea vacanța petrecută într-o tabără pe litoral, la fel de (sau chiar mai) interesantă era și călătoria înspre. ‘Acceleratul de Constanța’ pleca din inima Moldovei către miezul nopții, tăind cu răbdare negura până spre dimineață. Drept care, povestea plecării la mare era întotdeauna aparte. Pentru că presupunea nu doar pregătiri febrile, ci și obligația de a te culca spre seară, cu promisiunea fermă din partea părinților că te vor trezi din timp, astfel încât nu vei pierde trenul nocturn. Neliniștea sau chiar teama de a adormi și, implicit, de a pierde trenul nu prea îți dădeau însă pace. Te chinuiai o vreme să rămâi treaz, însă sfârșeai dormind dus, cu gândul la plajă și valurile mării. Episodul trezirii nocturne era cât se poate de neplăcut – luat pe sus, ajungeai din timp la gară. Erai plasat într-un compartiment de tren, alături de alți câțiva copii despre care ți se spunea că îți sunt amici sau chiar prieteni – colegi de grădiniță, ce-i drept, dar pe care, de cele mai multe ori, nu îi știai decât în aparență. Odată ce scăpam de părinți, iar trenul o pornea alene către sud, eram ceva mai destinși. Un sentiment de care scăpam adesea repede, prin ‘bunăvoința’ uneia dintre educatoare – care ne potolea efuziunea cu asprime. Îmi amintesc teribil de puține lucruri despre săptămânile petrecute în tabără – fie la Mamaia, fie la Năvodari. Multe sunt frânturi de amintiri, fără prea multe legături între ele. Îmi amintesc tabăra propriu-zisă, înverzită și răcoroasă, plină de locuri de joacă, flancată de clădirile-dormitor. Interioarele mi se păreau imense – deși înguste, le găseam lungi și înalte ca niște catedrale, cu paturi individuale așezate simetric pe cele două laturi. Îmi amintesc și de geamantanul meu din piele maro deschis – în care mama îmi aranjase cu grijă hainele; ba chiar și o listă detaliată ce cuprindea, pe lângă zilele ce urma să le petrec în tabără, și fiecare obiect vestimentar pe care urma să îl port în ziua respectivă. Îmi mai amintesc de trezirile matinale – dar nu mai rețin dacă va fi existat obligația să executăm exerciții de înviorare. Despre care am aflat ulterior că vor fi fost oarecum obligatorii. E posibil însă ca episodul să fi fost cât se poate de ludic, astfel că nu îmi va fi marcat nicicum sejurul litoral. Îmi amintesc și de rutina zilnică – ce debuta odată cu servirea micului-dejun; invariabil, ceai și pâine cu gem, servite în grabă într-o sală de mese ce mi se părea de necuprins cu privirea, cu mese și scăunele din metal și placaj. Îmi amintesc și de precipitarea educatoarelor care ne îndemnau în fiecare dimineață să ne luăm și câteva felii de pâine unse cu gem ‘la pachet’ – în caz că ni se va face foame la plajă –, un îndemn pe care îl ignoram cu perseverență – neînțelegând defel nici ideea și nici utilitatea păstrării unei felii de pâine unse cu gem în speranță de a o mânca, eventual, mai târziu. Îmi amintesc și de diminețile petrecute la plajă – unde aveam parte de oarece libertate de mișcare –, dar și de după-amiezile dedicate altor tipuri de activități. Îmi amintesc cu plăcere de vizitele la Muzeul de Istorie din Constanța, de spectacolul de la Delfinariu, sau de reprezentațiile de la Teatrul de Vară – unde îmi amintesc că am vizionat o punere în scenă a poveștii lui Fram, ursul polar. Nu îmi amintesc mai nimic despre mesele de peste zi și nici despre mâncarea servită. Îmi pot imagina însă că nu vor fi fost episoade tocmai plăcute. Încăpățânat și lipsit de pofte, eram un mesean cu care greu te înțelegeai. Am avut întotdeauna repulsie față de mesele servite la comun, dar mai ales față de mâncarea standardizată. La grădiniță, refuzam adesea să o mănânc, și nu de puține ori primeam corecții fizice pentru îndărătnicia mea. Care, oricum, nu mi-au schimbat defel așa-zisul cusur. Nu îmi amintesc să fi legat prietenii trainice de-a lungul taberei. E adevărat că nu eram nici cel mai sociabil dintre copiii de acolo, dar nici tocmai dornic de a lega prietenii vremelnice. Peste toate, îmi mai amintesc că timpul curgea alene, iar bucuriile activităților de peste zi erau de multe ori dublate de dorul de casă și de ai mei, dar și (oricât de bizar ar părea) de nostalgia betoanelor între care am copilărit – un loc în care păream să mă simt mai în largul meu.

                                                                                                  (Ștefan Bosomitu, istoric)

Taberele

Taberele copilăriei mele ne erau oferite de părinți ca recompensă pentru un an școlar bun. În fiecare an, cu două-trei luni înainte de sfârșitul anului școlar, părinții negociau reușita: premiul întâi era o tabără (evident, dacă în timpul anului se anunța vreo tabără), premiul doi era un ceas, sau un alt obiect la care noi țineam. Spun noi, pentru că eram trei copii: eu, un frate mai mare și o soră mai mică. Competiția îmi plăcea, pentru că așa ne forma sistemul în care ne-a fost dat să creștem. Îmi amintesc de două tabere: una la Năvodari și una la Borsec. Realizez acum, cu privirea și emoția distantă a adultului care a văzut și trăit prin copilăria fiicei o altfel de copilărie, că nu mi-au plăcut. De cea de la Borsec nu-mi amintesc decât vag, singura amintire care se încăpățânează să rămână este aceea când stăteam la rând sa bem apă de la un izvor cu apă minerală, și iarăși, îmi amintesc că nu mi-a plăcut. Nu mi-au plăcut nici apa, al cărei gust îl simt și acum și nici faptul că stăteam la rând să bem apă; adică, vrei nu vrei, ți-e sete nu ți-e sete, ești curios sau nu, bei apa! Poate de aceea, mulți ani nu am băut apă minerală. Îmi mai amintesc încă și mai vag câteva jocuri în curtea cabanei unde locuiam, jocuri impuse de învățătoare gen : „Am pierdut ieri o batistă”, „Țară, țară vrem ostași”, etc. Altceva, oricât m-aș strădui, nu-mi amintesc din acea tabără, doar ca eram în clasa a IV. La Năvodari parcă a fost altceva, eram deja mai mare, iar dinamica era alta; nu mai eram copilul de clasa a IV, eram cumva preadolescentul de clasa a VII-a. Știu că se chema Albatros zona în care am stat. Îmi amintesc diminețile la micul dejun – ceaiul, marmelada, respectiv mofturile mele erau nelipsite. Rutina dimineților de tabără începea să mă sufoce: același ceai, aceeași marmeladă, aceleași mofturi timp de zece zile. Apoi, urma pregătirea pentru plajă. Și plaja; fluierul care ne anunța cât să stăm cu fața la soare și cât să stăm cu spatele la soare. Și cele 15 minute în apă, daca marea era lină. Dacă nu era lină, și cum de cele mai multe ori era nervoasă, treceau zile întregi fără să intrăm în apă. Sigur, ieșisem din rutina mea culturală, a multitudinii de lucruri simple făcute zilnic la mine acasă și intrasem într-o rutină care nu mă avantaja; nu mă avantaja pe mine, copil extrem de matinal pentru vârsta mea și învățat cu un ritual al mofturilor matinale : aia nu, aia nu. Oarecum, se explică? Crescusem cu bunicii in preajmă, bunici care-și făcuseră o meserie din a răspunde la trei tipuri de mofturi: mofturilor mele și ale fraților mei. Pierdusem rutina și odată cu ea pierdusem sistemul meu de securitate. Îmi era dor, din ce in ce mai dor de-acasă. Comparam cănile de ceai cu cele de-acasă. Mirosul dimineților nu mai era cel știut de mine. Se instalau sensibilități nebănuite. Îmi amintesc că diminețile erau momentele când îmi era cel mai dor de-ai mei. Acum știu de ce; pentru că nu eram copiii schimbărilor. Trăiam într-o lume care era aceeași de la început până la sfârșit. Nimic sau aproape nimic nu se schimba în viețile noastre, iar taberele puteau fi văzute ca un moment de dezordine. Astăzi am numi acele stări „angoase”. Pe atunci, îmi aduc aminte că profesorii le numeau alintături sau mofturi. În schimb, serile erau frumoase. Aveau o mică doză de libertate. Era sau un spectacol pentru copii și tineri sau discotecă. Îmi amintesc de un spectacol al lui Mihai Constantinescu, în aer liber și cum eram aproape de scenă, m-a luat spre final să cânt cu el și alți copii refrenul de la „O lume minunată.” Cred că discotecile îmi plăceau cel mai mult. Îmi amintesc cât ne pregăteam pentru seara când aveam discotecă. Ne gândeam toată ziua cu ce ne îmbrăcăm, cum ne machiem (fiecare fată luase câte ceva de acasă. Eu știu că luasem un ruj roz, pentru că de ăsta purta mama și un spray 8×4). Știu că într-una din seri, ne-am hotărât să ne îmbrăcăm în cămăși de noapte, strânse în talie cu un cordon. Cămășile de noapte, cel puțin pe vremea aceea, erau vaporoase, cu volane, largi, lungi etc. Aveam în mintea noastră de atunci, stil. Aduceam a doamne în ele, aveam, credeam noi, aer de fete de discotecă. Rochițele aduse de-acasă, îndesate de mame în bagaje nu erau pe placul nostru, nu aveau nimic din aerul serilor pe malul mării! Și toate astea pentru că, eram sigure că băieții ne vor găsi foarte interesante și chiar frumoase. Eram la vârsta când începuse să ne intereseze ce spun si ce cred băieții. Știu că mai toate fetele aveau câte un băiat care declara mai pe ocolite sau direct că le place, cam toate eram plăcute de câte un băiat. Interesant este că nu-mi amintesc să fi fost mai mulți pretendenți la o fată. Serile acelea erau serile noastre. Știu că profesorii nu participau, dar nici că nu durau mult, la ora nouă se încheia discoteca. Până ne găteam, până ajungeam, până ne căutam din priviri, până ne mai schimonoseam, se termina programul. Dar seara continua în camere. Cu lumina stinsă, pentru că așa era ordinul, povesteam până în noapte târziu. Amintirea serilor de după discoteci îmi este încă dragă. Astăzi știu ca nu m-aș mai duce in tabără. Poate într-o altfel de tabără, dar nu in tabăra comunistă a timpului meu. Comportamentele sociale a celor care răspundeau de noi erau stricte, erau rigide, erau autoritare.

                                   (Dana Ionescu, istoric)

Foto de pe latrecut.ro