Îmblânzitorul de cai

Nu mi-a plăcut niciodată să ajung târziu la gară, cu atât mai puțin să alerg să nimeresc vagonul unde aveam bilet. Poate din cauză că întotdeauna mi-a fost frică de trenuri, de zgomotul frânelor, de mirosul de ulei de locomotivă, de șuieratul supapelor de aburi, în fine – suficiente motive să stau cuminte pe peron cu cel puțin trei sferturi de oră înainte. (Era însă o teamă, recunosc, amestecată cu puțină admirație și un fior scurt de curiozitate – pentru că, cel puțin în imaginația mea – trenurile comportau așa un soi de personificare, ele plecau, veneau, văzuseră, știau. În tren dormeam, mâncam, căscam, mă indignam, visam, aflam, povesteam, tăceam… ) Și da, din când în când îmi verificam biletul și încercam să memorez numărul locului din compartiment, gest pe care îl asociam mecanic cu o privire concentrată de-a lungul șinelor lucioase și ondulate în depărtare…

Aveam mult visatul loc de la geam, din păcate urma să călătoresc în sens invers direcției de mers, dar nu mai conta pentru că mizam pe Caietul albastru sau cel puțin, așa am crezut când am pătruns prima în compartimentul supraîncălzit și gol. Și în timp ce îmi căzuse privirea pe razele de după-amiază strecurate suav prin găurile draperiilor cafenii cu imprimeul CFR-ului – a mai intrat o persoană. Într-un fel era bine – mi-am spus, e plictisitor să călătorești singur mai bine de cinci ore… așa că răspund politicos și egal unui salut la fel de politicos și de egal și încerc să-mi văd cuminte de Wittgenstein.

După primele trei pagini, mi-am dat seama că aveam nevoie musai de creion. Deja mă conducea legată la ochi pe un eșafodaj silogistic legat de limbaj total necompatibil cu plictiseala mea de ora cinci. De ce nu l-oi fi luat pe Sartre, că tot îl pătasem dimineață cu cafea… merita măcar atât, să-l fi băgat în geantă! Sau mai bine puneam mâna și-l reciteam pe Yalom că psihanalizase incitant…Tânărul din compartiment avea o figură foarte interesantă! Asta am putut să constat într-o fracțiune de secundă – și semăna cu… da, aducea, de fapt era o combinație între David al lui Michelangelo și un fost coleg de-al meu din generală (unul care citea greu). Witgensttein putea să mai aștepte! Vinovată de asocierile imaginare, m-am bucurat când a pătruns în compartiment un domn cu părul alb și trenci olive (și cu un teanc de ziare în mână). Trenul deja pornise, așa că am ales să mă uit pe geam cum se încâlceau și descâlceau șinele.

Poate pentru unii este cel mai firesc gest din lume să lege o conversație, acum poate mi se pare și mie facil și interesant, însă trebuie să recunosc că la 19 ani eram oarecum stingherită de intenția unui dialog. Și, slavă-Domnului, între timp a mai intrat și o femeie în compartiment, o doamnă între două vârste extrem de zâmbitoare. De fapt, suspect de zâmbitoare. Face parte din magia trenurilor să-ți ofere șansa unor companii nebănuite… Și așa, s-a scurs mai bine de o oră – timp în care fiecare și-a văzut de treaba lui, respectiv – eu de șinele, haltele și stâlpii de telegraf care îmi jucau în fața ochilor, renascentistul meu pasager din față asculta muzică (bănuiesc) la căști, domnul cu părul alb își citea tacticos ziarele, iar ultima sosită continua să zâmbească oricui o privea. Și fiecare avea lumea lui, viața lui, drumul lui, biletul lui… Ca într-un film prost și previzibil îmi cade cartea pe jos și creatura cu iz de David mi-o întinde amabil. Ba chiar și zâmbește (probabil ca reacție la mutra mea vizibil încurcată de penibilul care te cuprinde când scapi ca prostul cărțile din mână!):

• Merg la un prieten, să văd un cal…

• Da? – și nu știam sigur dacă este o întrebare sau urma să spun mecanic o banalitate de tipul„ce drăguț” sau „interesant” sau „ador caii” sau „aveam și eu un cal când eram mică”…

• Sunt îmblânzitor de cai… Caii sunt fantastici, a continuat tânărul…(asta mai auzisem, deși personal manifestam o anumită teamă față de cai), caii urmează de bună-voie doar oamenii hotărâți care știu încotro se îndreaptă, și e o chestiune de alegere dacă o vor face. Există un limbaj non-verbal al relației om-cal (iar limbaj, abia căzuse Witgensttein!), pe care calul îl percepe – calul ascultă doar de cel care respiră, gândește și trăiește în conformitate cu propriile convingeri…

Oarecum bulversată de această pledoarie rapidă și gratuită despre cabaline, mă uit cu atenție la cel ce s-a recomandat a fi îmblânzitor de cai. Am clătinat din cap admirativ la cele câteva vorbe, deși cred că se vedea că n-aveam absolut nicio treabă cu caii și nici nu părea să mă intereseze subiectul într-un viitor apropiat. Omul a continuat să vorbească, de fapt părea că nici nu-i pasă dacă realmente îl ascultă cineva. Vorbea frumos despre cai liberi, despre cai de curse, despre orgoliul unor armăsari despre ce le place cailor și cum e corect să te porți cu ei, despre cât de mult le place să alerge și în ce condiții aleg și te aleg… Chestiuni interesante, trebuie să recunosc, ba chiar și omul care proslăvea atât de mult libertatea și alegerea părea a fi interesant. Avea, cum am spus, o figură renascentistă, trăsături simetrice încadrate de zulufi și deși prelegerea lui era oarecum exaltată, omul își ținea cuminte mâinile împreunate pe blugi (Doamne cât aș fi gesticulat eu dacă vorbeam două minute cu asemenea entuziasm despre absolut orice!). Manifesta un soi de rezervă, de control și de calm care pe mine începuseră să mă sâcâie, sau mă rog, poate pe femei în general… Imperceptibil îmi aranjam părul, probabil mi se părea că îl ascult mai bine…

Au urmat stații, au coborât oameni, au urcat oameni. Domnul cu ziarele a salutat politicos și a părăsit compartimentul (un personaj încremenit și inexpresiv cu privirea focalizată prompt pe coloanele mărunte) și în urma lui a intrat un călugăr. Avea un cartonaș prin care te invita să faci donații pentru un schit, nu-i rețin numele. Probabil că îl arătase prin tren, însă când s-a așezat pe locul de la ușă l-a băgat într-o carte bisericească. Doamna zâmbitoare i-a întins o bancnotă și i-a spus clipind „Gheorghe și Elena”. Călugărul (sau frate de ascultare, sau ce-o fi fost) a înclinat din cap și notat indescifrabil pe o foaie mototolită. Gesturi firești, pe care unii dintre noi le facem stereotip, iar alții nu. Ghemuit în colțul lui, călugărul a ascultat cuminte toată pledoaria pentru cai pe care interlocutorul meu a continuat-o până când am coborât. Și el își ținea cuminte mâinile pe rasă, și el avea degete lungi și el era tânăr dar probabil ar fi vorbit (dacă ar fi articulat vreun sunet, evident) despre o altfel de libertate sau de alegere. Nu, el nu avea nimic renascentist, nici măcar vreun soi de Savonarola nu era. Se simțea la el un soi de asceză, era slab și palid și în altă parte cu gândurile (oare unde?) Avea gene lungi, dar nu privea pe nimeni în ochi. Razele asfințitului îi jucau pe față – nu părea să îl deranjeze…

Mi-ar fi plăcut să mai ascult despre cât de frumoși sunt caii, dar a trebuit să cobor. Și oamenii care vorbesc despre cai. Și oamenii care zâmbesc. Și cei care știu să tacă și să asculte. De fapt, poate că toți oamenii sunt frumoși dacă ai ocazia să îi privești. Nu contează dacă mergi în sensul invers al călătoriei tale… La naiba cu Witgensttein! Oricum l-am uitat în tren…

Sursa foto: e-pets.ro