Geamala

În forfota și imaginarul bucureștean al secolului al XVIII-lea exista și Geamala. Ieșea pe la târguri, pe ulițe, era impunătoare și înfricoșătoare, enigmatică și stranie, un amestec de păgânism cu iz balcanic și credințe de mult apuse. O așteptau copiii, se încântau bătrânii la vederea ei, făcea ca femeile să pună mâna la gură și bărbații palma streașină la frunte pentru a-i cuprinde înfățișarea. Era hâdă și dorită. Era așteptată și adorată. Cine era Geamala? Era o păpușă foarte mare care reprezenta un trup de femeie cu două capete și patru mâini, folosită în trecut la spectacolele populare de bâlci la vremea Moșilor. A fost introdusă pe timpul lui Caragea-Vodă, era paiața publicului și spaima copiilor.

Geamala era unul dintre spectacolele populare foarte îndrăgite, avea un trup uriaș de femeie, era înaltă până la șase metri și lată cât o bute. În loc de cap avea, și în față, și în spate, câte o oglindă împodobită cu panglici și fireturi. Pe dinăuntru, câteva rânduri de cercuri o țineau înfoiată. Era îmbrăcată cu cămașă albă, fote, șorț dinainte roșu. Pe corp avea lipite și hârtii colorate. Ținea mâinile împreunate pe un buchet de flori. Un om ascuns înăuntru o plimba ținând-o de belciuge și jucând-o după cântecul lăutarilor. Se scotea Geamala pe ulițele orașului la Moși și la Armindeni, la iarbă verde. Făcea întrucâtva pereche cu jocul călușarilor, care și ei veneau la oraș cam tot pe vremea aceasta. Dimitrie Papazoglu („Istoria fondărei orașului București”) spune că Geamala nu s-a mai văzut pe străzi după Regulamentul Organic, probabil că, asemeni Vicleimului, Geamala mai „spunea” și vorbe care zgâriau urechile sensibile ale boierimii. Jocul ei era domol, era mai mult plimbată și din când în când mai slobozea vorbe. Juca odată cu data Paștelui, iar jocul ei ținea până după Moși și o chemau toți prin curțile lor. Geamala era parte din desfătarea poporului, a norodului fără ifose, și nu a boierimii. Se instalau pe câmpia din spatele Mitropoliei, sau pe la nord de Mărcuța, petreceau, mai trăgeau câte un pui de somn la răcoare.

Sursele privind originea ei sunt oarecum contradictorii: este pusă și în legătură cu vechi divinități păgâne, îndeosebi cu cultul zeiței Isis, dar în același timp se spune și că era o păpușă importată de la turci. Cert este că era scoasă pe animatele ulițe primăvara, făcea parte din ritualul reînnoirii și, implicit, dintr-un scenariu al reînvierii universale. Geamala era însoțită de lăutari, de flașnete, fluierașe și hârâitori, de strigăte și chiote, de gogoși fierbinți, turtă dulce de cârnați și de pastramă, de covrigi și mere coapte. Era simbolul veseliei, al petrecerii timpului, al jocului și al bucuriei de a trăi. Nici cei mai în vârstă nu își amintesc de ea, nici din poveștile bunicilor, nici din cele ale străbunicilor. O mai regăsim în documente, în monografiile legate de orașul București, în romanele Doinei Ruști, în analizele istorice referitoare la aspecte ale bâlciurilor din cărțile Constanței Vintilă-Ghițulescu. Semnificații ale păpușilor mai întâlnim și în lucrări de specialitate semnate de regizorul Cristian Pepino. Deși dispărută astăzi demult din distracțiile colective, Geamala, alături de alte păpuși și simboluri, face parte din mentalul colectiv al unei epoci și îi dă culoare, savoare.

(sursa foto: historia.ro)