Fata cu ochii de miere arsă

„…și chiar dacă au trecut atâția ani eu am păstrat-o în minte și câteodată mi-o reamintesc: îi aud iarăși râsul zglobiu, îi zăresc ochii de culoarea mierii arse și o revăd mlădiindu-se ca o trestie în ritmul de mambo!”(Mario Vargas Llosa, Rătăcirile fetei nesăbuite, Ed. Humanitas, București, 2007. p.22)

Recunosc faptul că sunt oarecum old fashion – îmi plac declarațiile de dragoste, scrisorile caligrafiate în negru pe hârtie parfumată, corsetele strâmte, plimbările de mână pe străzi necunoscute, unghiile roșii – și totuși, imaginarul meu cotidian se trasează, conform lecturilor, într-o lume dominată de ternul totalitarismelor, de trenciuri gri, sacouri negre, tocuri lipsite total de cea mai vagă senzualitate, cravate grotești, coafuri stranii și siluete fără prețiozitate. Feminitatea personajelor acestor istorii este într-un fel estompată și reținută până în cele mai fine detalii, și saturată oarecum de aceste rigori cromatice – într-o noapte de iulie – , am luat din bibliotecă un roman de dragoste. Nu, nu scriu o cronică în continuare, însă de la primele rânduri mă declar sedusă de Llosa (căci despre romanul lui Mario Vargas Llosa am să vă povestesc în continuare, și al său personaj feminin din „Rătăcirile fetei nesăbuite”, Ed. Humanitas, 2007) și de frumusețea protagonistei construită pe parcursul a trei sute de pagini, respectiv „fata cu ochii de miere arsă”. Printr-o contragere severă subiectul romanului se construiește pornind de la o iubire clandestină urmărită de-a lungul a patru decenii între o tânără cu identitate și origine incerte (peruană sau chiliană) și un translator, Ricardo Somocurcio. De fapt, este una dintre cele mai lungi declarații de dragoste pe care am citit-o vreodată.

Acțiunea debutează într-o vară fierbinte a anilor 50 undeva în cartierul Miraflores (Lima, Peru), un loc superb, cu „grădini cu nelipsite mușcate, dafini, terase pline de caprifoi sau iederă” unde „o fată dansa mambo într-un ritm amețitor cu multă grație, încât trupul întreg, apetisant și cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele ei părea un zbucium”(p.11). Iubirile adolescentine „se desfăceau și se refăceau” aici, însă Ricardo – personajul masculin al romanului (exemplar compus, de altfel) – se îndrăgostește pentru totdeauna de tânăra dansatoare.

Subiectul nu este neapărat unul original și comportă episoade oarecum previzibile pe măsura desfășurării sale, însă maniera în care Llosa își construiește personajele (sinceritatea dezarmantă a „băiatului bun” – Ricardo, care povestește), cochetăria și originalitatea protagonistei (fata cu buze groase și ochii de miere arsă – singurele trăsături neschimbate în identitatea ei mereu pusă sub semnul întrebării), atenția sa pentru detalii, felul în care nuanțează anumite tușe, dialogul senzual pe alocuri, descrierile exotice – toate acestea te determină să îi urmărești pe protagoniști până la sfârșit.

Din perspectivă psihologică, Ricardo pare a fi personajul cel mai complex și singurul care evoluează constant, fără sincope, acumulând experiențe și trăiri astfel încât spre finalul romanului devine pregătit și pentru a întâmpina nu numai dragostea cât și drama, pierderea totală. Este un tânăr ambițios și onest care visează „ să trăiască și să moară la Paris” și care în roman reprezintă normalitatea și stabilitatea la care vine și revine personajul feminin. Ea îl părăsește de fiecare dată, însă în brațele lui Ricardo alege să își trăiască ultimele clipe. Este un om singur, fără familie, cu puțini prieteni (cei descriși, figuri pitorești de altfel, pier în încercările lor de a-și urma visele), rezident într-un oraș străin unde lucrează ca traducător. Singura certitudine din viața sa este iubirea pentru această femeie.

Fie că se pretinde chiliană și își spune Lily, fie că cincisprezece ani mai târziu se numește tovarășa Arlette și ia drumul Cubei sau madam Robert Arnoux ca soție de diplomat francez, sau este regăsită absolut întâmplător în Londra – ca fiind de data aceasta consoarta (Ms. Richardson) unui nobil englez pentru ca apoi să ia drumul Japoniei, personajul feminin al lui Llosa surprinde și place în egală măsură. Ea este pentru Ricardo rând pe rând fată rea, fată crudă, smintită, nesăbuită, războinică, regina mea, prințesa mea, torționara mea, mincinoasa mea, micuța mea japoneză, unica mea dragoste.

Nu știu dacă primează ideea de alegere sau cea de acceptare, autorul face ca personajele sale să fie conduse uneori și de destin (întâlnirile protagoniștilor nu sunt întotdeauna premeditate), cert este că de la prima până la ultima pagină sunt sesizabile sentimentele lui Ricardo – uneori implicat în alte relații care sunt însă simple surogate și nu îl împlinesc – pentru fata cu ochii de miere arsă. Ce mi-a plăcut? – ideea că, indiferent de prezența fizică, dragostea pentru femeia iubită rămâne, sentimentele sunt neschimbate (ba mai mult, acumulează noi și noi trăiri) și tema metamorfozei personajului feminin – felul în care se conturează treptat, maniera în care își dezvăluie senzualitatea de fiecare dată, cum îl convinge că ea este aleasa. Mi-a plăcut, de asemenea, că Llosa i-a dat, de fiecare dată, dreptul ultimei replici – fără îndoială că și autorul și-a îndrăgit personajul, l-a construit exemplar pe parcursul timpului, i-a dat strălucire și i-a predestinat decăderea, i-a conferit senzualitate, iar în ultimele pagini l-a aruncat într-o umanitate dezolantă și într-o boală care îl va devora fizic luându-i strălucirea. La sfârșit îl lasă cast și demn (după un parcurs uneori concupiscent), ba chiar îi dăruiește resemnare și căldură umană odată cu replica finală.

Nu sunt de ignorat nici micile radiografii ale lumii postbelice, ea însăși într-o permanentă căutare și reașezare. Remarcabile sunt și paginile referitoare la Parisul anilor 60, la maniera în când era trăită acolo febra Revoluției Cubaneze când mii de tineri veniți din toate colțurile lumii visau să repete în țările lor fapta lui Fidel Castro și a bărboșilor lui. Autorul ne povestește și despre racolările din rândul peruanilor de către MIR pregătiți pentru asta atât în conspirații de cafenea cât și departe, în Cuba, pentru ca apoi să înfăptuiască revoluția în Peru. Crochiuri interesante avem și despre mișcarea hippy londoneză cu tot ceea cea presupus ea, despre dictatura generalului Velasco și guvernările lui Belaunde Terry în Peru sau despre lumea de afaceri niponă.

„Rătăcirile fetei nesăbuite” – o poveste cu un personaj feminin misterios, adesea sadic și mitoman, care se reinventează de fiecare dată, care niciodată nu pare a fi fericit, care escrochează, umilește, seduce, părăsește, dar care nu lasă cititorul indiferent. Sădește admirație, milă, frustrare, revoltă, uimire sau compasiune. Este strălucitor!

… Închid cartea cu coperte verzi și lucioase, ce miros parcă a dafin. Nu, nu-i tristețe față de drama din final (în fond era singurul mod posibil de a scoate magistral din scenă o asemenea iubire pasională!), e doar un surâs pentru Llosa și pentru cât de seducător poate fi, chiar și la 70 de ani!

Foto de pe http://ralix.ro/wp-content/uploads/classy-woman.jpg