Eram mai degrabă ipocrită…

– De la alte gânduri și rosturi sunt străin, mi-a spus rupând două frunze uscate de pe niște trandafiri… Dar să știi matale că acolo clima e aspră ca pentru monahi. Bat vânturi, marea înconjoară muntele din trei părți. Dar a lăsat cuvânt părintele Arsenie: nici călugăria nu te mântuiește, nici teologia, și nici Athosul nu te face călugăr dacă nu te silești tu… e viață duhovnicească acolo… avem și noi acolo un schit al nostru, românesc…
Îl ascultam tăcută și tristă cum își curăța gradina. Când a dat să se ridice de jos am încercat să îl ajut. Mi-a făcut semn cu mâna să îl las, apoi a continuat ca pentru el:
– Părintele Gherontie spunea că la Vatoped sunt niște trandafiri roșii, frumoși, cum nu mai există nicăieri în lume. Îs din grădina Maicii Domnului… ai mei ăștia sunt mărunți tare. Ce viață duhovnicească e acolo!
– Mulțumesc mult.
Nu, nu știam să mă port cu oamenii în sutană, nu le cunoșteam gesturile, smerenia, ritualul, limbajul. Eram mai degrabă ipocrită și falsitatea mea se deslușea de la o poștă. Doamne-ajută, am adăugat și am dat să mă îndrept către poartă.
– Mergi cu Domnul. Apoi mai stai, dacă vrei, așteaptă colea pe părintele Atanasie. E la trapeză acu. Sau pe părintele Iustin, da’ sfinția sa ascultă numa joia. E bolnav, Dumnezeu să-l apere și să-l ocrotească!
Mi-am făcut semnul crucii și m-am îndreptat încet către ieșire. Voiam să plec cât mai repede, nervoasă că nu aflasem nimic. Doar că nu mai este. Dar că a fost. Am întors capul și am mai privit odată locul… Unii spun că locurile au duh, iar dacă exista cu adevărat, locul acesta părea să-l aibă. Era acolo o liniște stranie. O biserică micuță și pictată în culori strălucitoare, niște chilii de lemn acoperite cu șindrilă. Iar călugării… tăcuți și cu privirea în jos. M-a cuprins o stare de tristețe și îmi venea să plâng. Căldura apăsătoare de iulie și păsările care se auzeau dinspre pădure nu făceau decât să-mi potențeze o stare care oricum mă chinuia. Un vânt fierbinte și uscat aducea miros de brad și îmi încurca părul. Parcă auzeam un țiuit în urechi, sau poate doar era o senzație. Mi se părea un loc frumos și trist. O femeie împingea un scaun cu rotile în care un copil bolnav stătea într-o poziție chinuită. O alta mai în vârstă îi citea cu voce tare rugăciuni. M-a întrebat când e slujba de maslu. Am dat din cap că nu știu și am ieșit. Aveam de prins un autobuz oribil până la Bicaz. Și eu eram oribilă! La fel și fața mea schimonosită de lacrimi…

(fragment)