Dragul de Morcoveață

Am văzut cartea pe taraba unui anticar în timp ce treceam pe la Obor. Mi-a atras atenția, cum să nu, era una dintre cărțile de care nu mă despărțeam. „Morcoveață” era cea pe care o alegeam când călătoream cu trenul, pentru că ore întregi stăteam cu ea în față fără să mă întrebe nimeni dacă citesc sau doar mă gândesc. O mai și citeam uneori, deși o știam pe din afară. Altceva mă chinuia pe mine, îmi era extrem de milă de Morcoveață, îl iubeam și mi se părea că dacă plimb cartea cu mine pe unde mă duc, îl plimb și pe micul roșcovan. Trăiam sentimentul acut că este un nedreptățit, un băiețel sensibil și bun pe care lumea nu îl înțelege și căruia adulții îi deleagă o grămadă de sarcini crude și grele pe care el trebuie să le ducă la bun sfârșit. Chiar și pe coperta cărții – în ediția pe care o aveam eu – era reprezentat un copil ghemuit care părea să nu se bucure de nimic, cu o atitudine egală, oarecum rezervată și în retragere, cu capul înclinat ușor și privirea tristă. Stătea ghemuit în fața unui coteț își ținea genunchii slabi strânși la piept și acoperiți de palme. Or, copiii fericiți nu așa stăteau! Și nu-mi trebuia minte de adult ca să simt pe micul Morcoveață că e un băiețel sensibil și bun care își dorește doar să se joace și să fie iubit, doar că nu știam să explic în cuvinte nedreptatea care simțeam că i se face uneori. Uneori mă gândeam cum m-aș juca cu Morcoveață dacă ar veni la mine și ce jucării aș împărți bucuroasă cu el. Sau îmi închipuiam că îi fac cadouri, și-atunci îmi chinuiam mințile imaginându-mi fel de fel de lucruri trăsnite care credeam că îl vor încânta. Nu realizam că făceam parte din lumi și timpuri diferite. L-aș fi invitat cu drag în camera mea plină cu jucării din comunismul anilor 80. L-aș fi strâns în brațe. I-aș fi ciufulit părul roșcovan. La drept vorbind, puțin conta de unde ne proiectam fiecare în timp, în mintea mea credeam că ne unește jocul și copilăreala.

Trecând peste considerațiile mele din trecut, Morcoveață, eroul lui Jules Renard era un copil hipersensibil care își iubea și își admira tatăl, însă acesta îl ignora cu desăvârșire și care își căuta protecție și afecțiune la mama sa, iar ea îl persecuta. Morcoveață dă drumul câinelui, îl cheamă să mănânce, închide găinile, merge la farmacie, deși este departe, ucide vânatul adus de viu, „spintecă burta peștilor și scoate mațele”, smulge buruienile, aranjează pantofii fiecăruia.

Câteva fragmente:

„Găinile” – în care Morcoveață este obligat să închidă ușa de la cotețul păsărilor. Deși îi este și lui frică de întuneric, ceilalți frați refuză categoric – el este aproape obligat să o facă. În ciuda faptului că trăiește o adevărată spaimă, el se vede nevoit să închidă ușa cotețului. „În bezna de afară vântul înghețat bătea în rafale, iar lui i se părea că vulpi și lupi îi suflă peste mâini. Se repezi spre coteț, bâjbâi după ivărul portiței, îl trase și zbură înapoi în casă. Mândru de isprava lui, Morcoveață stătu țanțoș, așteptând laude. Privi spre chipurile alor săi, pe care se aștepta să vadă semne de îngrijorare pentru el. Dar Felix și Ernestina citeau liniștiți mai departe, iar doamna Lepic îi spuse cu nepăsare că de-acum încolo el va închide găinile în fiecare seară.”

„Potârnichile” – în care Morcoveață iar se vede în postura celui obligat să pună capăt vieții vânatului. Nu, nu mi se părea o treabă firească pentru un copil și citeam paragraful cu inima strânsă:

„Așa că Morcoveață, luând potârnichile și, urmând sfaturile și indicațiile membrilor familiei, se apucă de treabă. Ținea câte o pasăre în fiecare mână și le strângea cu putere gâtlejele. Văzând asta, domnul Lepic nu se putu abține să nu comenteze:

-Ia te uită, dom-le, două deodată!!

Morcoveață răspunse nervos:

-Merge mai repede așa!

Doamna Lepic se simți datoare să răspundă:

-Nu mai face atât pe sensibilul, noi știm foarte bine că în interiorul tău tu savurezi bucuria asta.

Păsările, în convulsii, încearcă să se apere, dând frenetic din aripi și risipind pene în jur. Na, că nu vor să moară!, zise copilul plin de obidă. Dacă ar fi fost, Morcoveață și-ar fi sugrumat mai lesne un prieten cu o singură mănă, decât o pasăre lipsită de apărare. Dar ca să termine ce începuse, băgă amândouă potârnichile între genunchi și, roșu la față, plin de sudoare, ținând capul pe spate ca să nu vadă nimic, strânse cu toată puterea.

Păsările însă, se încăpățânau să trăiască.

Cuprins de furie, băiatul apucă păsările de picioare și le izbi puternic cu capetele de vârfurile ghetelor.

-Oh! Călăul! Călăul!, plângeau la unison Felix și Ernestina.

-Face așa doar ca să vă necăjească pe voi, dar el e satisfăcut! Săracele păsări! N-aș vrea să încap pe mâinile unui astfel de om, zise doamna Lepic.

-Acum ia-le!, zise Morcoveață aruncând potârnichile moarte pe masă.”

Morcoveață nu a fost singurul personaj literar față de care am empatizat într-un anume fel. Au mai existat câteva de-a lungul timpului și probabil că vor mai fi. Era interesantă și relația mea imaginară cu personajul Gheorghidiu, sau, mă rog, cu Andi din „Bal Mascat”. Nu, aici nu era vorba despre copilăreală….

(sursa foto: media2k.rtv.net)