„Două rânduri de elev!”

(amintiri din practica agricolă)

Două rânduri de elev! ne-a indicat aproape țipând dirigintele clasei. Uitați-vă către Zorile Noi, către fabrica de cărămidă. Aia e direcția! Și a tăiat aerul cu o linie imaginară. E-adevărat că din cauza vântului se auzea destul de greu ce ne spunea, însă, înșirați și zgribuliți la marginea câmpului, intuiam cam ce aveam de făcut. Echipați cu geci de fâș groase și cu fesuri colorate – deși era doar sfârșit de septembrie (dar în ‘89 la noi, la munte, a fost unul friguros!) – două clase de copii fusesem aduși pe jos către IAS-ul de pe lângă comuna Zorile Noi (Jud. Neamț) și încolonați de la prima oră a dimineții. La prima vedere, treaba cu cartofii părea simplă; nu trebuia decât să mergi în urma a două rânduri lungi (lungi de tot, care se ondulau negricios undeva departe), să culegi cartofii de la suprafață și eventual să scormonești puțin cu mâna sau cu vârful tenișilor după cei din pământ. Îi puneai apoi (cu mișcări nu neapărat delicate) într-un coș mare de rafie pe care îl împărțeai cu colegul de lângă tine care avea în grijă următoarele două rânduri și tot așa…Deși părea, n-a fost deloc simplu, ba chiar s-a dovedit a fi și greu și monoton pe parcursul următoarelor două săptămâni. Unii cartofi erau greu de scos, coșul trebuia târâit în permanență în urmă, apoi, odată umplut, ridicat și vărsat într-unul dintre camioanele care staționau undeva pe marginea șoselei. Și toate acestea se întâmplau în decorul unui vânt uscat care îți arunca în față tot praful câmpului și într-o liniște nefirească, spartă uneori de vocea dirigintelui care se apropia din când în când de câte un coleg și, ținând un carnețel în mână, răcnea să se facă auzit: „Unde lucrează părinții tăi?” În rest, te întorceai la automatismul tău, îți vedeai liniștit de treabă , iar același diriginte venea uneori în spatele tău, ridica ostentativ cartofii uitați în urmă, și-i arunca în coș și răcnea iar: „Nu te mai evidențiez!” Nu, nu a fost plăcut la cules de cartofi! Iar atmosfera generală era nu de emulație – cum dorea dascălul în cauză, ci mai degrabă de saturație generală. Cele două rânduri pe care le aveai de cules însemnau foarte mult pentru un copil de 11 ani. Evident că nu aveai voie să pleci cu cartofi (și nici nu i-ar fi trecut prin gând cuiva!), erai controlat la plecare în sacoșă. Nu, rucsac n-avea nimeni, ci doar plase. Cu o sacoșă verde de cârpă mă trimisese și bunică-mea în perioada practicii. Ce îmi mai amintesc? În afara faptului că îmi curgea nasul îngrozitor și îmi scăpam de fiecare dată pe câmp batista, că mi se agăța în permanență părul în fermoarul de la geacă, rețin (cu detalii!) faptul că tovarășa mea de coș ronțăia bomboane cu aromă de portocale (evident, aduse de undeva „din afară”, căci erau ambalate într-un celofan fin și transparent! Și fesul albastru al dirigintelui îmi mai revine printre amintiri, și, da, pauza de prânz. De obicei ne așezam pe bluzele de trening și majoritatea scoteam fie un sandviș cu unt sau parizer, fie acele borcane cu filet (cred că de la măsline verzi umplute cu ardei erau!) umplute cu fel de fel de tocănițe reci. Cât despre uniformitatea recipientelor de apă – aveam fie sticle de la bere Cozla, fie de la băutură Aurora. Cam asta era amintirea mea legată de culesul cartofilor. Plictisitor și repetitiv. Rămâi însă cu un miros de pământ și mult timp după aceea cu reflexul scormonirii cu vârful tenișilor. A, da, și cu abilitatea de a te concentra pe drumul unui mic ”colorado” până ți se împăienjenesc ochii…

Mai fusesem însă în practică în anii de clasă primară, de această dată undeva în apropiere de Giurgiu (parcă Pădurea Bălănoaia se numea) la cules de frunze de păducel. A fost însă meritul învățătoarei care a transformat cele trei zile de cules plante țepoase într-un moment agreabil, cu cântece și „Țară, țară, vrem ostași!” La fel s-au petrecut lucrurile și când am fost la cules de struguri în comuna Daia. Aici recunosc și că am participat cu plăcere, ne mai încleiam pe mâini de la pânzele de păianjen, dar era cald, era mult verde în jur și un joc aromat de umbre și lumini pe chipurile noastre. Nici atmosfera de la cules de roșii n-a fost urâtă! E-adevărat că ne cam usturau palmele de la zeama lipită pe mânerul găleților, însă a fost o săptămână agreabilă! Învățătoarei îi născuse fiica cea mare un nepot și de bucurie ne tot cânta „Foaie verde măr domnesc!” și „Cui îi place fata-naltă”! Și fie, recunosc! Culegeam roșii într-o găleată alături de Tiberiu. Tiberiu avea Pegas. Pentru trei timbre colțar mi-l împrumuta și mie când doream! Recoltarea cepei a fost tot o amintire frumoasă! Ne-a dus acolo cu autobuzul, unul mare, albastru care zgâlțâia îngrozitor. Mi-amintesc faptul că din locul în care culegeam ceapă, se vedea frumos Dunărea. Și îmi revine în minte și figura candidă a lui Tinel, un coleg cu o dantură incertă și o etnie și mai incertă, care umbla pe la fiecare și ne arăta „în secret” o piatră din Egipt adusă de tatăl său. Nu știu în ce măsură se include și creșterea și îngrijirea viermilor de mătase la practica agricolă. Mi-amintesc despre ei doar că aveau o piele aspră, colcăiau pe niște mese și erau scârboși. Căram sacoșe întregi de frunze de dud – aveam locul meu, unde rărisem pomii, undeva în spatele căii ferate. Dar despre ei nu vă povestesc!

Sursa foto: http://codlea-info.ro/wp-content/uploads/2012/01/cules.jpg