Simona Preda
„Și m-aș face nisip, și m-aș face apă…”, mi-a spus într-o zi. Eu râdeam ca un copil și întindeam brațele fericită către mare. Și alegeam după culori, bomboanele lucioase din cutiile parfumate. Dar asta a fost mai târziu, către sfârșitul verii, la început ne priveam doar. El stătea tăcut, pe o bancă de pe faleză, eu îmi făceam de lucru undeva mai sus. Coboram de obicei pe treptele de lângă Casa cu lei și îmi făceam de lucru pe lângă el. Credeam că așteaptă pe cineva, nu mi-am pus niciodată problema că de fapt pe mine mă aștepta. Ținea în mână un teanc de foi și adesea îl vedeam că schițează ceva. Cu greu mi-a vorbit. Zile întregi am tot dat târcoale băncii pe care stătea. Aceeași bancă din fier forjat, pe care o priveam obsesiv de după perdelele de ață. Într-o după-amiază mi-a spus că mă știa, deși nu ne cunoscuserăm niciodată. Mă întâlnise în pânzele impresioniste, în concertele lui Rachmaninoff, în lumea aristocrată a lui Proust. Vorbea frumos, cu un aer ușor demodat. Îi fusese dor de mine, dar abia acum, după ce mă văzuse. Era serios și respira o combinație rară de eleganță și calm. Eu eram curioasă și agitată, cu ochii pe desenele lui. Păreau a fi niște grifoni. Au urmat apoi mulți trandafiri. În rest, marea a fost mai frumoasă anul acela. Și eu am avut o vară în care am fost fericită. Nemărturisit de fericită.”
Și pornind de la povestea asta – că tot mă întrebase un prieten cum stă treaba cu dragostea la prima vedere și mai exact dacă mi se pare o chestie plauzibilă – mă gândeam în ce măsură e doar un clișeu aplicabil universal sau doar un șablon selectiv rezervat sine qua non celor aleși. „Specialiștii” spun cum că ar exista, dar cu condiția (necesară și suficientă!) să existe disponibilitatea de a te îndrăgosti. Personal recunosc că nu mi s-a întâmplat. Cupidon a stat cuminte picior peste picior și doar a râs sarcastic. N-a mișcat un pai, n-a tras din tolbă nicio săgeată. Sau, mă rog, mă îndrăgosteam eu, total aiurea și singurică în proiect, de personaje care habar n-aveau și nici nu dădeau vreun semn cum că le-ar fi păsat. N-am crezut niciodată în magia aceea a momentului To, în care se încrucișează charmele și se unesc destinele. Ba mai mult, pentru cei care m-au plăcut ulterior, în primele zece secunde, n-am reușit decât să mă fac nesuferită. Dar o idee sau o părere (sau măcar o scuză!) încerc să formulez referitor la povestea asta, pentru că mie personal mi se pare o teoremă cu multe probabilități. De la șansa sau neșansa ca protagoniștii să se afle amândoi în același timp și mai exact în același loc, până la secvența în care ei se întâlnesc și musai trebuie să se privească. În ochi, nu? – așa se spune! Apoi, tot sus-numiții „specialiști” afirmă că nu cunoaștem conștient și nici nu alegem conștient persoana de care ne îndrăgostim, pentru că până la urmă e pasiune, iar pasiunea zburdă liberă de capul ei și presupune idealizare. Pasul următor ar fi că te apucă o euforie (de care sunt responsabili mulți termeni cu denumiri grele!) și, zdrobit și în imposibilitatea de a te mai apăra, ești pur și simplu răpus de amor. Ei, și aici intervin o serie de constante – personalitatea, maturizarea afectivă, nivelul iubirii de sine – de care ar depinde strict timpul în care suntem amorezați. În fine, pe scurt, vârsta nu contează, ci doar intenția. Că restul e chimie și merge de la sine. Mă rog, merge, dar vreo trei ani, nu ca-n poveștile cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” Și da, am mai citit pe undeva că există reale șanse ca dragostea la prima vedere (în sine o „îndrăgostire” și nimic mai mult) să alunece cu tot arsenalul din dotare (flori, cadouri, scrisori etc.) într-o poveste romanțioasă demnă de ecranizări. Dar mă rog, vine și momentul compatibilităților, și seceră aripile fluturilor din stomac. E atunci un fel de examen al imberbului Cupidon. Prefer totuși versiunile puțin cerebrale și recunosc că îmi plac chestiile mai „muncite,” relațiile pentru care protagoniștii mai luptă puțin unul pentru altul și nu stau doar la voia ghidușului cu săgeți. Cele în care există probe, cuceriri, orgolii, renunțări și vise. În care mai și suferi puțin, nu merge totul după zbenguiala oxitocinei. Pare că victoria finală are altă dimensiune. Dar hai să nu demitizez, îmi plac cuplurile care spun că a fost dragoste la prima vedere, au oarecum statutul de „aleși”. Personal cred că, dincolo de chimie și de disponibilitate, există și proiecțiile și așteptările. Și că de fapt este vorba despre o (re)cunoaștere. Și că pe respectivul îl știai de fapt de undeva, doar că urma să apară…
