Cu fața spre mare

Este o poveste despre acele suflete neștiute de nimeni care se roagă prin mănăstiri și chilii, pe care eu am citit-o anul trecut într-un volum intitulat „Fapte minunate de la părinți athoniți”(1994). Poate pentru cineva obișnuit cu ritmul aghiorit nu are nimic spectaculos, e doar o trecere-petrecere a vieții și timpului, într-un mod acceptat și mai mult sau mai puțin ales. Mie însă mi-a plăcut, poate pentru că este un decupaj dintr-o viață (prea)cuminte și așezată a unui om dintr-un sat grecesc de care nimeni nu știe, despre care nimeni nu se întreabă și care lasă semnul ei distinctiv în toată această existență lumească. Și sună cam așa…

Când i-a murit tatăl, Porfirie avea doar doisprezece ani. A văzut cum l-au adus sătenii de la ogor, țeapăn, înfășurat într-o pătură – îl lovise catârul la șale. Mama lui Porfirie avea șapte copii și după ce a plâns după mort zile și nopți, a chibzuit ce să facă cu ei. Pentru Porfirie a hotărât. să meargă câțiva ani la Sfântul Munte, la fratele ei care era călugăr, iar mai târziu să se facă preot dacă ar vrea. Așa a plecat băiatul la Athos. I s-a pregătit o bocceluță cu haine și puțin posmag de drum. Mama l-a sărutat pe obraji și a plâns. A plâns și Porfirie. A găsit câțiva închinători ce mergeau către Sfântul Munte și le-a încredințat lor băiatul. Pe drum acesta a văzut păduri și mări și când a ajuns la Athos s-a minunat de mănăstirile cele mari și de biserici. Unchiul său, călugărul, nu trăia însă în mănăstire, ci în pustie printre pustnici. Când Porfirie a ajuns la el, a văzut o chilie zidită pe spinarea unei stânci care avea în jur doar prăpăstii, o cărare în spate și marea în față. Călugărul i-a așternut copilului să doarmă pe o vechitură și i-a dat și două pături să se acopere. A venit noaptea și Porfirie a prins a plânge. Și a plâns până a adormit.

Astfel copilul a intrat în lumea călugărilor. I-au făcut o rasă mică și un culion. A rămas netuns și a început să îi crească păr pe obraz și barba. A deprins cu timpul toate treburile, gătea bob, năut și ceva pește la sărbători și strângea într-o căldare apa de ploaie. În casa bătrânului nu se dormea noaptea. Când se întuneca, se ruga fiecare numărând boabele metaniilor, apoi timp de patru ceasuri Porfirie învăța carte. Terminau când se zărea lumina. Ziua cioplea cruciulițe de lemn și îngrijea merii și migdalul din grădină. Timpul trecea în ritmul său, iar Porfirie nu s-a arătat niciodată obosit sau neascultător. Fața i s-a uscat și a devenit serioasă, iar amintirile îi rămăseseră departe. Îi mai revenea uneori în gânduri doar imaginea mamei, pentru că altă femeie nu mai zărise. O mai vedea doar pe Maica Domnului și, privind icoana, uneori îi amesteca chipul cu cel al mamei sale. Om de lume nu ajunsese niciodată la chilia lor, numai călugări mai veneau din când în când să ia cruciulițele cioplite de Porfirie. Așa a petrecut douăzeci de ani, după care gheronda, adică bătrânul lui, i-a spus că este timpul să ia darul marelui și îngerescului chip. L-a făcut monah și i-a schimbat numele în Nifon. El mai păstra în amintire doar chipul mamei și trupul tatălui înfășurat în pătură. Nimic altceva nu-i mai schimbase viața. Pe marginea stâncii, zilele și nopțile se scurgeau cu repeziciune. Gheronda se gârbovise, își târa cu greu picioarele iar glasul îi slăbise. În acest timp, a venit la chilie primul om de lume, un arhimandrit cu rasa călcată și manșete albe. L-au servit cu smochine și a rămas cu ei la priveghere. Dimineață a luat departe pe Nifon și l-a întrebat de vârstă și ce carte știe. Apoi a vrut să îl ia la oraș, să se facă preot, dar Nifon a spus nu, fără să-și dea seama de ce, dar a spus nu!

N-au trecut multe zile și bătrânul lui a adormit în Domnul și l-a lăsat în mijlocul privegherii. S-a așezat în strană și când s-a ridicat soarele, fața îi era albă ca și barba. Apoi au venit părinții de la schit, i-au întins rasa, l-au cusut în ea și l-au îngropat la rădăcina migdalilor, alături de grădină. Nifon a adus flori sălbatice și i-a împodobit crucea. A făcut și o candelă la mormânt din paharul bătrânului, rămas acum de prisos. Peste încă zece ani, a venit al doilea vizitator la chilie. Era fratele lui Nifon, se făcuse preot la oraș. Nifon i-a sărutat mâna, iar el l-a sărutat pe frunte. Era însurat și avea trei copii. I-a spus despre mama că murise în urmă cu cinci ani și despre sora lui cea mică, moartă și ea de ceva vreme. O altă soră era măritată la țară, un alt frate ajunsese doctor la oraș. Ceilalți doi mai mici nu terminaseră încă școala. Nifon a rupt o hârtie în două, pe una i-a scris pe cei vii, pe cealaltă pe cei morți. Dar și cei vii și cei adormiți erau atât de departe în amintirea lui încât nu îi putea deosebi. Peste un timp, Nifon ia binecuvântare să meargă la Karulia, locul unde se nevoiesc pustnicii Athosului. Murise un pustnic rus și Nifon a luat chiliuța lui zidită într-o scobitură, pe vârful unei stânci. Aici Nifon și-a trăit restul vieții. Cobora de pe stâncă ținându-se de un lanț și călcând pe colțurile de piatră de deasupra mării. Iar în timpul iernii, marea urla ca o fiară rănită.

De acum înainte timpul nu se mai măsura. Nifon era alb ca zăpada și tot mai gârbovit. Nopțile curgea în veghe, iar zilele erau obositoare de muncă. Acum cioplea mai puține cruciulițe și mânca mai puțin năut. Nici măcar nu îl mai fierbea, ci doar îl înmuia ca să se cojească. Fața bătrânului era liniștită și străbătută de zâmbet cum nu fusese vreodată în viață. Duminicile cobora de pe stâncă și mergea la Sfânta Liturghie să se împărtășească. Celelalte zile citea singur, ca întotdeauna. În larg treceau vapoare, dar el nu se gândea cum arată lumea sau oamenii. Făcea asupra lor doar semnul crucii când le zărea, ca să călătorească cu bine. Avea și acum hârtie cu vii și morți agățată sub icoane. Numai că nu mai știa câți din ei sunt pe pământ sau la Domnul. De aceea îi păreau toți vii și îi pomenea pe toți la vii. Chiar și pe tatăl său, pe care îl văzuse înfășurat în pătură, chiar și pe gheronda, pe care îl îngropase cu mâinile sale.

Nifon a plecat la Hristos în ziua de Paște. După Sfânta Liturghie, părinții spuneau că l-au văzut întorcându-se cu lumânarea la strană și zâmbind. Lumânarea ardea lângă el când l-au găsit. Monahii l-au cusut în rasa lui și l-au îngropat la câțiva pași de chilie, într-o scobitură săpată de el în așa fel încât să privească marea. Pe stâncă își sădise singur flori sălbatice. În chilie i-au găsit și crucea gata. Și-o făcuse singur. Pe ea scrisese „Nifon monahul”. Își scrisese și numele. În pomelnicul celor vii…

Sursa foto: www.schinteie.ro