Copilăria Partidului Comunist

Casele conspirative din perioada ilegalității

– Simona Preda în dialog cu Mihai Burcea –

Mitologie ilegalistă, trenciuri gri, pălării cu boruri trase peste ochi, tiparnițe clandestine, manifeste și identități mascate – toate în slujba Partidului! „Nerespectarea conspirației se considera călcare a disciplinei de partid!” O lume alunecoasă, cu activiști și secretomanie bazată pe reguli stricte, pe ierarhii și tehnici, decupată parcă din romanele lui Francisc Munteanu. Vorbim despre perioada ilegalității Partidului Comunist din România (1924-1944), atunci când ședințele și întregul material propagandistic își găseau adăpost dincolo de pereții caselor conspirative, cu Mihai Burcea – istoric, vicepreședinte al Asociației Miliția Spirituală și asistent de cercetare în cadrul Centrului de Cercetări în Istorie Contemporană CONT*TEXTE din cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București. Menționez de asemenea că Mihai Burcea este co-autor (alături de Marius Stan și Mihail Bumbeș) al „Dicționarului ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor, vol 1 și 2 (Editura Polirom, Iași, 2009 și respectiv 2011), co-editor (împreună cu Ștefan Bosomitu) al volumului „Spectrele lui Dej” (Editura Polirom, Iași, 2012) și tot de numele lui se leagă și acel ingenios tur al „totalitarismelor” din Piața Revoluției. Nu-mi rămâne decât să îi mulțumesc pentru că a acceptat să fie parte a acestui dialog!

***

Ce reprezintă o „casă conspirativă”, care este originea sintagmei și cum s-a inserat ea în imaginarul comunist?

Casele conspirative nu sunt o invenție a mișcării comuniste românești. Adeseori, bolşevicii se foloseau de sediile temporare clandestine pentru a scăpa de supravegherea Ohranei ţariste. De asemenea, conceptul a fost utilizat pe scară largă de serviciile de informaţii europene pe întreaga durată a Secolului XX, inclusiv de Siguranţa şi Securitatea românească, însă cu o destinaţie diferită: asigurarea unui mediu discret, intim, care să poată mijloci întrevederile discrete dintre agenţii informatori şi ofiţerii de legătură. În privinţa mişcării comuniste, păstrarea secretului de partid şi al conspirativităţii acţiunilor sale a fost o preocupare constantă a liderilor partidului, începând cu anul 1924 (momentul în care activităţile comuniste au fost scoase în afara legii). De pildă, într-o rezoluţie privind sarcinile organizatorice ale PCdR adoptată la o Plenară a CC al PCdR din august 1936 se atrăgea atenţia asupra situaţiei grave privind „starea conspirativă a Partidului”. Documentul consemna o serie de încălcări flagrante „ale normelor celor mai elementare conspirative” (sic!), care se manifestau „chiar şi la o serie de tovi din posturile de conducere ale Partidului”. Din cauza acestei stări de lucruri, Plenara trăgea un semnal de alarmă privind respectarea regulilor nescrise ale clandestinităţii politice, întrucât „însăşi existenţa Partidului” era ameninţată (ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 60/1936, f. 40).

Membrii partidului activau sub pseudonime, chiar și între ei se adresau pe numele conspirativ, cel real fiind cunoscut doar de anumite persoane. Care era statutul ilegalistului, care era maniera prin care partidul supraveghea viața sa, care erau obligațiile și riscurile asumate ?

Da, un membru sau simpatizant al Cauzei putea să aibă unul sau mai multe nume conspirative, dar şi pseudonime literare (de ex. Ştefan Voicu, născut Aurel Rottenberg sau Ilie Zaharia, născut Iosif – Iuju Grünberg) cu care semna în presa legală controlată/influenţată de PCdR (vezi „Ecoul”, „Zorile”, „Veac nou”, „Era Nouă” etc.). Chiar şi la Congresul al V-lea al PCdR desfăşurat la Gorkovo, lângă Moscova, delegaţii au participat sub pseudonime de partid: Alexandru Iliescu-„Ignat”, Gheorghe Crosneff-„Alexandrescu”, Petre Gheorghe-„Mihai”, Lucreţiu Pătrăşcanu-„Mihalcea” etc. De regulă, un activist nu cunoştea numele reale ale celor care activau în eşaloanele superioare sau ale oamenilor de legătură, ci, cel mult, pe cele ale celor din celula în care activa. Din cauza informatorilor pe care Siguranţa îi avea în interiorul mişcării comuniste, membrii şi simpatizanţii partidului trăiau într-o tensiune permanentă. Acuzaţiile de colaborare cu Siguranţa au stat la baza a numeroase excluderi din partid, atât în perioada interbelică (Richard Wurmbrand, Nicolae Pârgaru, Elena Balogh), cât şi după 1944, atunci când mulţi dintre cei îndepărtaţi pe aceste considerente – stigmatizaţi ca „trădători” – au suferit şi pedepse penale sau internări administrative (vezi Vasile Luca, Gheorghe Cristescu, Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ady Ladislau). În iulie 1935 şi octombrie 1936, PCdR a cunoscut două momente critice din punctul de vedere al protecţiei cadrelor superioare. Siguranţa a reuşit să destructureze în două rânduri conducerea operativă a partidului, reuşind să aresteze şase membri ai Secretariatului CC al PCdR: Ana Pauker, Dimitrie Ganev şi Şmil Marcovici (iulie 1935) şi Nicolae Goldberger, Gheorghe Crosneff şi Constantin Pârvulescu (octombrie 1936). Loviturile aplicate de autorităţi au creat panică şi confuzie printre cei care activau în ilegalitate. Acest lucru este consemnat într-un Raport de activitate al Secretariatului CC al PCdR datat 15 ianuarie 1937: „O problemă specială este situaţia cadrelor ilegale. În ultimul timp din cauza terorii, s-a mărit mult numărul cadrelor ilegalizate. Zeci de oameni cu pedepse mari se învârtesc prin ţară îngreunând aparatul şi bugetul organizației de partid. Nu mai vorbesc că acest lucru este şi un pericol pentru organizațiile înseşi de partid. Toţi aceşti oameni, indiferent de capacitatea lor, devin – dacă nu revoluţionari de profesie – stipendiaţii Partidului. Organizaţiile de partid însă nu sunt în stare să le ştie, iar ele lipsite de acte, gonite din locurile lor natale – nu pot să-şi găsească vreo muncă, care să le asigure un minimum cât de mizerabil de existenţă. Astfel ei se descompun încet, încet, vorbesc de sinucideri, de autodenunţare etc. sau pornesc singuri în lume” (ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 8/1937, f. 71).

Casele conspirative – după cum anunță chiar numele, presupuneau o invitație la acțiune. Ce se întâmpla, în general, în spatele zidurilor? Cine erau cei care aveau acces la un astfel de loc? Cum erau păzite și protejate și cui aparțineau aceste case?

Casele conspirative erau organizate de către aparatul tehnic al partidului. În ele se desfăşurau şedinţe clandestine, se adăposteau materiale de propagandă sau tipografii/şapirografe, iar uneori erau amenajate special pentru a-i găzdui pe „ilegalii” urmăriţi de Siguranţă. În Bucureştiul interbelic au funcţionat câteva zeci de astfel de vile/case, apartamente sau garsoniere, care au fost folosite de PCdR şi principalele sale organizaţii-satelit (UTCdR şi Ajutorul Roşu). Unele dintre ele au fost descoperite de Siguranţă, devenind, în terminologia conspirativităţii comuniste, „case compromise”. Altele au rămas neidentificate până la 23 august 1944 (de ex. casa din Vatra Luminoasă închiriată de Emil Bodnăraş, acolo unde a fost adăpostit Ion Antonescu după lovitura de Palat). Accesul într-o astfel de casă se făcea pe bază de parolă („iafcă”). Numărul celor care gravitau în jurul unei case conspirative era extrem de redus.

Vorbim și despre case conspirative oarecum celebre, cum ar fi cea din cartierul Vatra Luminoasă, de la intersecția străzii Constantin Tănase cu Sighișoara în care a fost ținut prizonier timp de 8 zile Ion Antonescu? sau despre imobilul din strada Crângului nr.15 – așa – numita casă Wexler? Sau cea de pe Iuliu Tetrat nr.29, sau imobilul din strada Plantelor, la nr.80?

Într-adevăr, în vila de pe strada Constantin Tănase nr. 2B (fosta stradă Pavel Tcacenco) au fost depuşi mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul de corp de armată C-tin „Piki” Vasiliu şi colonelul Mircea Elefterescu (noaptea de 23/24 august 1944). Imobilul se afla în custodia inginerului „Ceauşu” şi i-a adăpostit pe demnitarii amintiţi până în momentul intrării trupelor sovietice în Bucureşti. În decembrie 1943, Siguranţa a descins în strada Crângului nr. 15, acolo unde se afla principala casă conspirativă a Uniunii Patrioţilor (organizaţie camuflată a PCR) şi o parte din arhiva partidului. Cu această ocazie au fost arestaţi mai mulţi membri şi simpatizanţi ai partidului (Mircea Biji, Manea Mănescu, Mihail Magheru, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.), dar şi proprietarii imobilului: Paul şi Get „Etta” Wexler. În ceea ce priveşte imobilul de pe Iuliu Tetrat nr. 29, care l-a găzduit pe Ştefan Foriş, liderul PCR în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Vila i-a aparţinut contabilului partidului din acea perioadă, Oscar Redlinger, viitor director pe probleme sociale al Combinatului Poligrafic „Casa Scînteii” din Bucureşti (începutul anilor ’50). Totodată, un apartament situat într-un imobil din strada Plantelor nr. 80 a găzduit în perioada războiului mai mulţi lideri comunişti urmăriţi de autorităţi (Ştefan Foriş, Victoria Sârbu, Suzana Pârvulescu, Constantin Pârvulescu, Augustin Alexa). Locuinţa fusese închiriată de fiul generalului Nicolae Rădescu (Nicolae N. Rădescu) la sugestia medicului psihiatru Egon Weigl (simpatizant al PCdR). În cele din urmă, apartamentul va fi abandonat (mai 1943) după arestarea soţiei lui Egon Weigl, Lili (Egon Weigl a emigrat în RDG în 1962; în 1953 a fost exclus din partid, fiind acuzat că în prima parte a războiului a avut legături cu spionajul englez).

Urmând firul logic ar fi interesant să ne spuneți ce s-a întâmplat pe parcurs cu aceste foste case conspirative, ce soartă au avut?

Trebuie spus că în casele conspirative ale partidului din zona centrală sau nordică a Capitalei erau găzduiţi cei aflaţi în vârful ierarhiei PCR. Majoritatea imobilelor ilegale ale partidului se găseau în clădiri modeste amplasate în cartierele muncitoreşti sau în magherniţele Bucureştiului. Bunăoară, primul număr al „Scânteii” ilegale (august 1931) a fost tipărit într-o casă sărăcăcioasă situată pe strada Constantin Zlătescu nr. 1 (vezi foto). După 1944, unele dintre casele aflate în zona exclusivistă a Bucureştiului (Calea Dorobanţilor, Bd. Primăverii, Bd. Mihalache, Bd. Mărăşti etc.) au rămas în proprietatea deţinătorilor iniţiali (vezi Casa Wexler de pe Crângului), iar altele au fost preluate de Secţia gospodăriei de partid a CC al PMR, fiind apoi repartizate unor membri ai nomenclaturii. În zilele noastre, casele în cauză îi găzduiesc pe îmbogăţiţii tranziţiei, directori din multinaţionale sau pe diverşi demnitari ai statului.

Sursa fotografiilor: ANIC