Ce le place…

Am avut ocazia, de mai multe ori, de la persoane pioase și cunoscătoare de ritualuri mai mult sau mai puțin ortodoxe, mai mult sau mai puțin stranii, ba chiar grotești – să aflu ce le place morților. Da, și mie mi s-a părut ciudat, dar toată logica predicatelor și toate speculațiile mele silogistice nu mi-au fost de niciun folos să contrazic vreodată pe cineva. De fapt, cred că în sine nici nu mă deranja neapărat, era un soi de perversiune amestecată cu tristețe și acceptare, ba chiar și cu o oarecare stare de bine, dacă mi-e permis să spun, în a ști ce le place sau, mă rog, în a avea habar ce preferă morții. Așadar, de prin lume (cimitir, biserică și neamuri) adunate, cam asta am aflat eu că le înseninează sufletele zburdalnice între lumi care nouă ne sunt, pentru moment, inaccesibile: le place lumina, așadar eram prima care făceam inimioare, steluțe sau cruci din candele pe mormânt și tot felul de simetrii pe brațele de marmură ale crucii. Am înțeles apoi de la o doamnă care aprindea lumânări prin cimitir și mătura frunzele de pe la morminte, că morților le plac florile albe. Firește, „la mormântul meu” cum obișnuiam să spun când mă plângeam că cineva iar a furat vazele, era o invazie de trandafiri, iriși și, după sezon, zambile sau crizanteme – toți și toate albe. Apoi am aflat de la bătrâna de la casa parohială, care mi-a împrumutat odată un pix să scriu un pomelnic, că morților le place zahărul. Că sufletul lor, zburdalnic între lumi cvasinecunoscute nouă, trăitorilor, ar poposi din când în când pe unde au trăit și și-ar lua din doza găsită și lăsată cu mărinimie de cei ce i-au iubit. Urmarea – pe pervaz, o farfurioară micuță cu filigran auriu pe care am turnat o lingură cu vârf de zahăr. Vanilat. Apoi am aflat că le face plăcere conversația. Că nu le displace dialogul, dar aici, trebuie să recunosc că, din când în când, mai „schimbam câteva cuvinte”. Firește, despre lucruri despre care mai vorbiserăm cândva, și la care îmi răspunsese cândva, altfel nu îmi explic cum de vedeam atât de clar în minte mimica feței și cum îmi răsunau atât de curat în urechi vocea, timbrul, tonul. Despre lucruri noi, despre noua situație în care el era „acolo” (chiar și acest „acolo” e straniu de definit atunci când te gândești sau te referi la un om care nu mai este – la cimitir când spuneam „acolo”, îmi plecam privirea instinctiv pe mormânt, pentru că, într-o logică firească „acolo” era el, iar aiurea, prin alte locuri, când vorbeam despre acel „acolo” unde se afla el, îmi ridicam ochii spre cer, pentru că acum acel „acolo” se muta sus.), nu am dialogat niciodată. Mi-era imposibil. Apoi mi-a fost dat să aflu ce nu le plăcea: și nu le plăceau morților foarte multe lucruri, cum ar fi, de exemplu, să plângi la căpătâiul lor – slăbiciunea asta a noastră, a celor rămași, îi scotea din confortul lor de dincolo și nu-i mai lăsa să se odihnească. Apoi nu le plăcea nici să râzi. Să treci pe lângă o biserică fără să le aprinzi o lumânare, să mănânci acele alimente care lor le stârnea repulsia (da, de-atunci nu mai mănânc mărar!), să înjuri și să le umbli prin lucrurile rămase. Bizare sau nu, capriciile morților trebuiau respectate!

(sursa foto: bizoo.ro)