Cartea de la Vama Veche

„N-am mai fost de mai bine de 14 ani la mare. Am auzit însă de la studenți de-ai mei că se duc în Vamă și la Doimai și că se simt foarte bine acolo. Am evitat să le povestesc cât de frumos era mai demult. Ce rost are? Mai ales că totul se schimbă și există lucruri ireversibile. Și pentru că te poți simți fericit oriunde, de fapt. Depinde cine e cu tine, iubita, prietenii – asta e mult mai important decât locul.”(Cristian Pepino, „Cartea de la Vama Veche”, Ed. Humanitas, București, 2015, p.130)

Nu intenționez o cronică de carte, așa încât nu-mi impun să renunț la subiectivitate. Îmi asum din capul locului demersul, prin urmare pot să afirm că îmi place cum scrie Cristian Pepino. L-am ascultat preț de jumătate de oră și mi-a fost drag să văd că nu are nimic fals. Era fascinant, savuros și ușor timid felul său de a povesti. Comunica prin gesturi largi cu un public curios, care părea oricum să îl îndrăgească pur și simplu. Mi-a plăcut și zâmbetul său uneori încurcat și lumina din ochi cu care povestea despre Cristina Pepino…Vorbea, evident, despre nou lansatul său volum, Cartea de la Vama Veche – un balsam aromat cu iz de mare, care venea la pachet cu o magistrală gamă de nostalgii și amintiri.

Șirul – pentru că da, impresia aceasta mi-a dat-o volumul, de șir, de otgon fin pe care autorul înșira o grămăjoară de scoici, care de care mai lucioase – pare că se țese undeva la începutul anilor 70, în anii studenției autorului. Treptat, pe parcursul paginilor, se dezvăluie un colț de Românie încă pur, neschimonosit de mărețele prefaceri industriale și deocamdată ferit de tăvălugul modernizărilor ceaușiste. Un recurs și o evadare către vârsta de aur, unde chiar și nuditatea își găsea un loc în peisaj. O cale de ieșire din citadinul apăsător al capitalei, o supapă pentru toată încordarea pe care o presupunea orașul în sine. Și evident, odată ajunși în natură, în varianta paradisiacă (poate printre puținele posibile pe-atunci într-o Românie angajată consecvent într-un proces continuu de societate socialistă multilateral dezvoltată) – o descărcare de libertate, de atitudini și de pasiuni: „Adeseori pierdeam nopțile pe la ceaiuri sau focuri de tabără. Din cauza asta, de obicei ajungeam pe plajă cam mahmuri și pe la ora douăsprezece din zi, tocmai când arde soarele mai nasol. Făceam o baie în mare ca să mă dreg și mă prăbușeam pe nisip, unde mai dormeam un pic.”(p.68).

În același timp, este o carte cu și despre prietenie. Despre puterea relațiilor, despre farmecul de a împărți, de a oferi, de a asculta, de a ajuta sau despre a dărui pur și simplu. Există pe parcursul paginilor chiar și câțiva protagoniști care, alături de autor și de soția sa – Cristina Pepino, dau viață povestirilor: Silviu Purcărete, Antonio Albici, Puck Bârna, Dimi Simon, Ioana Crăciunescu, Cristi Hadji-Culea, Decebal Scriba, etc. Și toți acești „frumoși nebuni” ai anilor 60-70, boema culturală a momentului flower-power cu plete și în bluginși și provenind din domenii cu precădere artistice (cinematografie, arhitectură, artă plastică etc) – compun o alteritate multicoloră în raport cu snobii și răsfățații la costum sau cu damele purtătoare de capoate de atlaz lucios și bigudiuri.

Decupajul cronologic care poate într-un fel a făcut posibilă existența acestui mit al Vămii cu tot ceea ce decurgea din el – este strâns legat de perioada dintre 1965 (momentul în care conducerea partidului glisează către o formulă tacit asumată de pseudoliberalizare și slăbire a virulenței propagandistice, de strângere a rândurilor în cercurile intelectualilor) și 1971 (momentele faimoaselor teze din iulie, prin care Ceaușescu dădea semnalul de trecere către o atitudine ermetizantă la adresa ideii de „afară”). Nemilos și imun la trăiri autentice, comunismul uniformiza în cadența sa obtuză toate aceste scânteieri de viață și de libertate. „Prin 1980 se cam stricase atmosfera la Doimai. Făcuseră un dig nenorocit, care, fiind greșit proiectat, în loc să lățească plaja a făcut-o să se îngusteze, fiind înghițită în bună parte de mare.(…)Prietenul nostru, designerul și fotograful Decebal Scrib, ne-a convins să mergem la Mamaia-sat, unde era mult mai bine.(…) La Mamaia-sat am petrecut câteva vacanțe superbe, până când satul a fost dărâmat, ba chiar și dealul a fost șters de pe fața pământului, pentru că în apropiere ar fi trebuit să treacă un braț al canalului care ar fi unit Poarta Albă cu Midia. Eu cred că a fost doar un pretext, oricum au vrut să dărâme satul, cum intenționau să facă și cu Doimai și Vama Veche.”(p.93)

Tinerii se deplasează, devin mobili și încearcă să își găsească noi locuri (fie că se numeau Doimai, Vama Veche, Mamaia sat) și aleg ce se mai poate din frânturile de libertate care, la începutul anilor 80 erau din ce în ce mai puțin vizibile. Nu, nu merg singuri, își iau cu ei recuzita (singura posibilă, de altfel!) pe care o poți desface la ceas de asfințit pe plajă: prietenii de suflet, chitara, sticla de vin Corăbioara, castronul cu hamsii prăjite și pofta de viață!

Mai descoperim descrieri de locuri, episoade autobiografice și colțuri frumoase de suflet, pasaje pline de umor care se întrepătrund cu momente de literatură pură. Sfârșitul volumului se suprapune cu sfârșitului peisajului, când magia paradisiacă se dezintegrează: „Marea era acum calmă, cerul era senin (deși cam vânăt)și la malul apei se legănau lin câteva mii de ursuleți de plastic cu burticile pline de săculeți cu heroină, plutind ca bobocii de rață în jurul mamei lor pe lângă cadavrul umflat al unui bărbat foarte gras, îmbrăcat în chiloți tetra și cu un capoțel de damă cu buline roșii pe fond roz-pal. Un grup de copilași localnici adunau cu sârg ursuleții într-o roabă de fier. Îi conducea o puștoaică costelivă cu păr roșcat și cu o țigară în colțul gurii.”(p.180)

Deși își propune a fi „fără pretenții” și de „citit în tren”, volumul în sine reprezintă un episod de umanitate si de frumusețe asumată. Dincolo de atunci și de acolo, de momente și de spații, paginile vorbesc (de fapt, îl auzi parcă pe Cristian Pepino povestind!) despre viață și despre trăire autentică. Despre cât pot fi de frumoși oamenii! Cum spuneam, văd cartea ca pe un fir subțire de otgon pe care autorul mai adaugă câte o scoică. Poate de aceea paginile au miros de mare…

Sursa foto: adevarul.ro