Simona Preda Povestea lor este clasică și face parte din categoria acelor iubiri tulburătoare și profunde care nu se lasă învinse nici de timpuri, nici de principii morale și nici de capricii omenești. Este dincolo de limitele posibile ale unui secol incert în fața frumuseții, intransigent în fața erosului, păcătos în fața divinului și ezitant în fața alegerilor. Cu câteva sincope îmi amintesc disputa medievală referitoare la universalii, la celebra ceartă filosofică, și numele lui Abelard – care se opunea nominalistului Roscelin – îmi apărea în cursurile de filosofie destul de des. Ulterior am aflat și citit despre dragostea sa cu Heloise, iar idila lor m-a fascinat încă de pe când eram studentă.
Dacă ar fi să aleg, poate aș spune că este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din secolul al XII-lea și poate de-aiurea. Dar mai bine, să punem în scenă protagoniștii: Pierre Abelard, un breton din Nantes, născut undeva la sfârșitul anului 1000, un mic nobil, pasionat de lectură, unul care avea să ajungă mai târziu un adevărat cavaler al dialecticii. Este seducător, un adevărat rebel al secolului său, provoacă discuții, incită teme, devine problematizant și în sine o problemă. Oamenii îl iartă însă pentru că are har, este talentat, frumos și este un lider al mulțimilor care îl urmează hipnotizate la Paris, la Melun apoi la Corbeille unde predă. Este un logician de excepție, provoacă idolii filosofiei, atinge probleme dogmatice. În acest ev mediu francez s-a implicat mult în celebra ceată a universaliilor. Tot atunci, în plină glorie, la 39 de ani, Abelard, care nu cunoscuse dragostea decât din cărțile lui Ovidiu, se îndrăgostește de Heloise
Heloise, nepoata canonicului Fulbert, are 17 ani este frumoasă și cultivată, iar cultura și rafinamentul ei deja stârneau discuții aprinse în toată Franța. Cum relația dintre Abelard și Fulbert este una admirativă, Fulbert i-o încredințează pe Heloise, nepoata sa, pentru ca Abelard să o inițieze în tainele dialecticii. Abelard acceptă, însă nu dorește o remunerație, ci doar să stea sub același acoperiș cu tânăra sa elevă Heloise. Relația prinde contur, la început timid, apoi se joacă de-a silogismul dialectic, se eschivează în contrarii, devine o seducție intelectuală și apoi evoluează oarecum firesc în admirație, și seducție pur si simplu. Devine carnală, devine aventură. Iar timpul a demonstrat că a fost iubire. O mare iubire.
(sursa foto: dcnews.ro)
Relația lor este deconspirată, îndrăgostiții fug și se întâlnesc pe ascuns. Heloise va da naștere unui copil, după care, deși se pare că cei doi reușesc să se unească printr-o binecuvântare, tânăra va pleca la mănăstirea benedictină din Argenteuil. Unchiul ei va considera plecarea sa ca o formă de repudiere, prin urmare, se răzbună pe Abelard, punând la cale castrarea sa. În urmă, are loc episodul castrării, Abelard încearcă apoi să își ascundă rușinea și se retrage la abația Saint-Denise, de unde, până la sfârșitul vieții, el și Heloise vor întreține una dintre cele mai frumoase corespondențe din toată istoria.
Se pare că de aici începe cu adevărat acea poveste de dragoste care a uimit posteritatea – acea dialectică a iubirii de la eros la agape. Până aici este o poveste banală de dragoste, cu o aventură si o repudiere, una la fel ca alte milioane. Peste 15 ani îl regăsim pe Abelard ca teolog faimos, iar pe Heloise ca stareță la mănăstire. Așa a luat naștere „Istoria nefericirilor mele”(Historia Calamitatum), iar corespondența dintre ei a durat până la sfârșitul vieții, deși ei nu s-au mai întâlnit niciodată. Protagoniștii acceptă curajoși provocarea despărțirii cu toate suferințele implicite și nu recurg la gestul disperat al sinuciderii. Nu sunt Romeo și Julieta. Este o poveste de dragoste tulburătoare, fără șanse de izbândă, într-o lume în care căsătoria unui intelectual promițător era privită drept o condamnare a viitorului scolastic. O iubire ca o joacă dialectică, de la o iubire comună la una unică, dumnezeiască, bazată pe angajament, care nu poate fi învinsă nici de forțe exterioare, nici de trecătoarele capricii omenești.
Abelard moare în 1142, în 1164 moare și Heloise, trupul său va fi așezat alături.
Mormântul lui Abelard & Heloise, Cimitirul Pere Lachaise
(foto: DEA/ G. DAGLI ORTI/ De Agostini/ Getty Images)
„Mon bien‑aimé,
Tu sais, mon bien‑aimé, et tous le savent, combien j’ai perdu en toi; tu sais dans quelles terribles circonstances l’indignité d’une trahison publique m’arracha au siècle en même temps que toi; et je souffre incomparablement plus de la manière dont je t’ai perdu que de ta perte même. Plus grand est l’objet de la douleur, plus grands doivent être les remèdes de la consolation. Toi seul, et non un autre, toi seul, qui seul es la cause de ma douleur, m’apporteras la grâce de la consolation. Toi seul, qui m’as contristée, pourras me rendre la joie, ou du moins soulager ma peine. Toi seul me le dois, car aveuglément j’ai accompli toutes tes volontés, au point que j’eus, ne pouvant me décider à t’opposer la moindre résistance, le courage de me perdre moi‑même, sur ton ordre.
Tant que je goûtai avec toi les voluptés de la chair, on a pu hésiter sur mon compte : agissais-je par amour, ou par simple concupiscence ? Mais aujourd’hui le dénouement de cette aventure démontre quels furent à son début mes sentiments. Je me suis interdit tout plaisir afin d’obéir à ta volonté. Je ne me suis rien réservé, sinon de me faire toute à toi. Vois quelle iniquité tu commets en accordant le moins à qui mérite le plus; en lui refusant tout, alors même qu’il te serait facile de lui donner complètement le peu qu’il te demande.
Au nom de Dieu même à qui tu t’es consacré, je te conjure de me rendre ta présence, dans la mesure où cela t’est possible, en m’envoyant quelques mots de consolation. Fais-le du moins pour que, nantie de ce réconfort, je puisse vaquer avec plus de zèle au service divin! Quand jadis tu m’appelais à des plaisirs temporels, tu m’accablais de lettres, tes chansons mettaient sans cesse sur toutes les lèvres le nom d’Héloïse. Les places publiques, les demeures privées, en retentissaient Ne serait‑il pas plus juste de m’exciter aujourd’hui à l’amour de Dieu, que de l’avoir fait jadis à l’amour du plaisir! Considère, je t’en supplie, la dette que tu as envers moi; prête l’oreille à ma demande.
Je termine d’un mot cette longue lettre : adieu, mon unique.
Héloïse”
(fragment din „Abélard et Héloïse correspondance”, Bibliothèque médiévale, texte établi et présenté par Paul Zumthor, 10/18, UGE, 1979.)
