A fost odată o fată frumoasă…

Și o chema Irina. Și mi se părea cea mai încântătoare făptură pe care mi-a fost dat să o privesc vreodată. Sau cel puțin așa credeam eu atunci, cu mintea de unsprezece ani. Era vecină cu mine. Locuia la apartamentul din diagonală, cel cu ușă albă și fără preș. Noi toți, restul, aveam. Și nici un trecut nu avea. Noi – știam totul unii despre alții. Era tânără și foarte înaltă, alerga pe scări cu tocuri subțiri și negre și lăsa tot timpul în urma ei o dâră de parfum. Când trecea pe lângă noi (noi – vulgul, pestriț și gălăgios, care încă dădeam teze), ne opream din chicotit și ne holbam la ea muți. Cum v-am spus, era frumoasă! Nu, nu știu să o descriu, era o entitate fragilă și grăbită. Avea însă ochi albaștri – asta pot să îmi amintesc. „Frumoasă aproape ca Irina” – era o formulă standard la noi în cartier. Nu se trezea dimineața să prindă rata și nici studentă nu era. Nimeni nu știa nici măcar ce liceu terminase, sau dacă avea vreo școală. Cunoașterea referitoare la ea strălucea printr-o mare negație. Știam tot ce nu e, nimic însă din ceea ce era cu adevărat. Unii spuneau admirativ că uneori pleacă la București pentru că lucrează acolo ca model, alții clipeau complice că de fapt ar lua drumul Olandei. Puțin conta pentru mine! Irina apărea și dispărea, și oricum nu știai niciodată dacă este sau nu acasă. Cert este că era întotdeauna elegantă, era discretă și avea un aer de divă. O recunoșteam și în liniștea nopții, după zgomotul tocurilor subțiri. Ea nu avea prieteni, nu saluta vecinii, nu vorbea cu nimeni. Când deschidea ușa se zărea din interior numai albul varului de pe pereți și-atât. Nu avea părinți, dar se zvonea că avea un bunic undeva care mai avea grijă de ea, sau ea de el, nu-mi era foarte clar. Anii treceau și eu o admiram de fiecare dată când mi-era dat să o petrec cu privirea…

Într-o vacanță de primăvară, înainte de sesiune am venit acasă și cu aerul cel mai firesc un vecin mi-a spus că Irina a murit. Discret, așa cum a și trăit. Suferea de mulți ani de o boală incurabilă. Cu aerul unui cunoscător într-ale vieții și morții, de fapt cu cel mai firesc ton, vecinul a schimbat apoi subiectul și mi se plângea că a adormit la „Seinfeld” cu o seară în urmă. Moartea ei pe mine m-a întristat mult, deși nu schimbasem vreodată măcar două vorbe cu ea. Toți din bloc vorbeau cu atât de multă naturalețe despre moartea ei, de parcă dispariția subită a unei fete de nici treizeci de ani e o banalitate cotidiană. N-a fost niciun gol, nici măcar subiect de cartier. Probabil că se verifica teoria conform căreia acceptăm și conștientizăm moartea celorlalți cu o oarecare înțelegere, mai puțin însă propria noastră moarte. Cum spuneam, eu chiar am fost tristă o vreme. Locuise lângă mine, dormise la câțiva metri distanță, respirase același aer cu mine și urcase de mii de ori aceeași scară. Probabil că avusese o mâncare preferată, o melodie preferată, o poziție preferată de somn. Încercam să îmi imaginez cum i-a fost în ultimele clipe, dacă i-a stat cineva alături, dacă a murit aiurea singură sau într-un pat de spital… Și mi se strângea sufletul de fiecare dată când mă gândeam. Treceam adesea pe lângă ușa ei și nu părea să se fi schimbat ceva. Ușa albă fără preș era la fel. Scara blocului era neschimbată, vecinii era aceiași. Ba chiar și Seinfeld se difuza în continuare. Venise și vara…Părea să nu își amintească nimeni că acolo a fost odată o fată frumoasă…

Sursa foto: http://guduleasa-marilena.ro/wp-content/uploads/2014/05/alb-negru.jpg